15 Noiembrie 1987, celebrare și la mall

15 Noiembrie 1987, celebrare și la mall. Astăzi se împlinesc 35 de ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor de la Braşov, iar „Asociaţia 15 Noiembrie 1987”, alături de parteneri, a pregătit mai multe evenimente, despre care ați putut citi și aici.

Ușor surprinzător, acestea încep la mall. Cele două evenimente de aici sunt organizate, în principal, de Muzeul Județean de Istorie Brașov.
„Vă invităm să onorăm memoria eroilor noștri cu proiecția filmului documentar „Braşov 1987. Doi ani prea devreme”, produs de Muzeul Județean de Istorie Brașov și TVR”, spun organizatorii.

Tot acolo, de la 10:30 va avea loc lansarea romanului grafic 15 NOIEMBRIE 1987, realizat de artista brașoveană Alexandra Gold și editat de Muzeul Județean de Istorie Brașov.
Alexandra avea vârsta de un an în 1987 și este fiica unuia dintre participanții la revolta anticomunistă din Brașov. Este absolventă a Universității Naționale de Arte București, artist, ilustrator, autor de bandă desenată, câștigătoare a concursului Festivalului Internațional de Benzi Desenate Istorice Brașov, edițiile 2019 și 2020.)
Participarea este gratuită, în limita locurilor disponibile.

Ceremonie la Troiță și lasere pe Tâmpa

15 Noiembrie 1987.
De la ora 12.00, la troița eroilor din zona Spitalului Județean, va avea loc ceremonia de depunere de coroane și jerbe de flori prilejuită de Ziua Revoltei Anticomuniste de la Brașov.
Seara, în Piața Sfatului, de la ora 18.00, brașovenii sunt invitați să vadă proiecțiile cu laser.

„Nu am să uit cât voi trăi…”

15 Noiembrie 1987 este „ziua care nu se uită”, ziua care a reprezentat începutul sfârșitului pentru regimul comunist. Cu durerea că „nu”-ul dispare pe zi ce trece, sintagma redă titlul cărții „Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 Noiembrie 1987”, realizate de istoricii Marius Oprea și Stejărel Olaru, ce cuprinde mărturii integrale ale participanților la Revolta anticomunistă de la Brașov. Titlul a pornit de la fraza repetată de aproape toți „novembriștii”: „Nu am să uit cât voi trăi…”. Și nu doar bătăile, anchetele, persecuțiile, tortura fizică și psihică, dar și momentele sublime, frenezia pe care o dă sentimentul, trăit pentru prima oară, că ești un om pe deplin liber.
Pentru mulți istorici, revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din 1987 a fost „începutul sfârșitului” regimului comunist din România, chiar dacă a fost o revoltă de o zi, şi cea mai semnificativă acţiune de dizidenţă din Europa de Est a sfârşitului de deceniu 8.

Semnalul că „se poate”

Într-o Românie sumbră, în care oamenii deveniseră o masă amorfă de fiinţe abrutizate de foame, frică şi frig, revolta de la Braşov, din 15 Noiembrie 1987, a aprins scânteia speranţei. A dat semnalul că „se poate”, că orice coşmar are un sfârşit. Revolta de acum 35 de ani a fost spontană, n-a fost programată şi a pornit de la muncitorii de la uzina „Steagul Roşu”, care şi-au primit cu întârziere leafa, şi aceea înjumătăţită, fără vreo explicaţie. A fost picătura care a umplut paharul. Asemenea a 99% dintre români, trăiau de azi pe mâine, ca într-un lagăr de muncă. Munceau 6-7 zile pe săptămână, în frig, fără apă caldă, fără curent, cu hrana pe raţie infimă. Și pentru hârtia igienică stăteau la coadă ore în şir, fără a fi siguri că vor mai „prinde”. Puteau face închisoare şi pentru un banc cu aluzii politice.
Refuzul dialogului din partea mai-marilor i-a scos din uzină şi sute de oameni au pornit spre centru. Asta s-a întâmplat într-o zi „de sărbătoare”, de vot, când aveau loc alegerile, o mascaradă, în care candidaţii desemnaţi de PCR ieşeau cu 99,9%.
În jurul orei 10.00, liniştea oraşului a fost spulberată. Câteva sute de muncitori de la uzina „Steagul Roşu” au pornit într-un marş de protest spre centrul Braşovului, strigând „Vrem libertate şi pâine!”, „Vrem duminica înapoi!”, „Vrem mâncare la copii!” şi „Vrem lumină şi căldură!”. Pe măsură ce înainta, coloanei i s-au adăugat sute şi chiar mii de oameni. Erau elevi, studenţi, muncitori, oameni de diferite profesii, care pentru prima dată aveau curajul să protesteze şi aveau să o facă – aşa cum se va vedea – cu mult curaj, dar şi cu multă furie.

„Jos Ceauşescu! Jos comunismul!”

În faţa Spitalului Judeţean oamenii au îngenuncheat şi au rostit „Tatăl nostru”, apoi s-au auzit versurile din „Deşteaptă-te române!”. Cântec ce avea să fie din nou intonat în Decembrie 1989 şi apoi să devină Imnul Naţional. Tot atunci s-au strigat prima dată şi sloganurile: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”.
Pe străzi nu mai putea fi văzut în acele momente nici un miliţian, iar circulaţia era blocată peste tot. A fost o revoltă ce a surprins autorităţile, în primele momente, având în vedere că cea mai mare parte dintre lucrătorii aparatului de miliţie şi securitate se aflau în dispozitiv, pe la secţiile de votare, pentru a asigura desfăşurarea corespunzătoare a alegerilor. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze. Unul dintre meritele „novembriștilor” este şi faptul că recunosc importanţa pe care a avut-o sprijinul braşovenilor. Acest suport a făcut posibilă transformarea protestului dintr-unul social într-unul politic.

Începutul revoltei

S-a stabilit la ancheta ulterioară evenimentelor, că unul dintre locurile principale unde a început revolta a fost secţia 440 (Matriţerie-Modelărie) de la Întreprinderea „Steagul Roşu”. Spiritul contestatar s-a manifestat încă din după-amiaza zilei anterioare, cea de 14 noiembrie, când muncitorii au constatat cu surprindere că li s-au făcut, fără nici cea mai mică explicaţie, reţineri din salarii. La încercarea de a afla care sunt cauzele au fost acuzaţi de instigare la grevă.
A doua zi – deşi era duminică munceau – au întrerupt lucrul şi au plecat spre sediul Primăriei şi al Comitetului judeţean de partid (actuala Prefectură), pentru a cere explicaţii. Aici evenimentele au degenerat, ajungându-se la bruscări şi devastări, furia oamenilor sporind când au văzut opulenţa în care trăiau şi lucrau cei din aparatul de partid. Cei care au pătruns în cele două clădiri aruncau pe geamuri, celor rămaşi afară, portocale, pâine, cașcaval, sticle de cola, ţigări fine.
Ceea ce pare absolut firesc astăzi atunci părea un adevărat lux, în condiţiile în care aproape toate alimentele de bază erau cartelate, ca în vremuri de război, se muncea şapte zile pe săptămână, oamenii trăiau în frig, curentul era raţionalizat. Dar mai ales se trăia în teroare, libertatea fiind aproape inexistentă.

Anchetaţi, torturaţi, condamnaţi, deportaţi

Deşi autorităţile au fost luate prin surprindere, au reacţionat rapid şi unitar, coloanele cu manifestanţi au fost în cele din urmă împrăştiate şi s-au operat imediat arestări. Au urmat intervenția brutală a trupelor speciale, anchetele, arestările, tortura, procesul, condamnările și deportările. Peste 500 de persoane au fost anchetate. Anchetele, pentru unii din cei arestaţi, s-au desfăşurat atât la Braşov, cât şi la Bucureşti. Identificarea capilor revoltei s-a făcut pe baza prelucrării imaginilor realizate de secţia „F”(filaj) din Securitate, pe baza informaţiilor obţinute prin tortură de la cei arestaţi în prima şi a doua zi, dar mai ales pe baza informaţiilor oferite de reţelele de informatori din întreprindere şi din întregul oraş. „Sistemul” funcţiona eficient.
Pentru a se lucra cu operativitate, echipele de anchetatori au fost suplimentate cu efective din alte judeţe. Procesul muncitorilor a avut loc pe data de 3 decembrie 1987 şi s-a desfăşurat cu uşile închise. A fost foarte atent monitorizat de primul-secretar al judeţului, Petre Preoteasa, şi de Securitate. Cu o zi înainte, pentru buna lui desfăşurare, venise de la Bucureşti chiar ministrul de Interne, Petre Postelnicu. Anterior, în numeroase şedinţe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea, pentru a da un exemplu. 61 din cei arestaţi iniţial au fost condamnaţi la pedepse cu executare la locul de muncă între 6 luni şi 3 ani, iar suplimentar s-a luat măsura îndepărtării lor din oraş şi a stabilirii domiciliului obligatoriu în alte oraşe, deşi hotărârile cu privire la asemenea măsuri fuseseră abrogate încă de la sfârşitul anilor ’50.

Și familiile lor au avut de suferit

În timpul anchetelor cei arestaţi, torturaţi, deportaţi au fost consideraţi „elemente turbulente” sau „elemente huliganice”, tocmai datorită devastărilor din cele două sedii ale puterii locale, încercare nereuşită de a da un alt sens protestului pentru ca, până la urmă, România anului 1987 era un stat totalitar în care grevele şi oponenţii politici nu existau.
Soţiilor acestora li s-a cerut să-şi urmeze soţii sau să divorţeze, fiind permanent tracasate de organele de Securitate şi Miliţie. Câţiva dintre cei ce au condus revolta au murit inexplicabil. Cele mai cunoscute cazuri sunt Cornel Vulpe şi Vasile Vieru, oameni tineri, care au murit la scurt timp după anchetă, îmbolnăvindu-se fulgerător şi ireversibil.

Embargo total asupra informaţiei

La vremea aceea, informaţiile cu privire la evenimentele petrecute la Braşov au fost strict controlate de partid şi de Securitate, fiind instituit un embargo total.
Nu s-a ştiut aproape nimic nici în localităţile apropiate din judeţ şi cu atât mai puţin, în cele din afara judeţului. Informaţii, însă, parveneau pe calea undelor, de la posturile de radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. Erau ascultate cu frică, fără a fi însă comentate de teama informatorilor. De asemenea, informaţii importante despre revolta muncitorilor de la Braşov se aflau inserate în coloanele unor ziare din străinătate, în mod deosebit din Franţa, Italia şi Germania.
În presa românească, atât în cea centrală, cât şi în cea locală, nu transpărea nici cel mai mic indiciu despre cele petrecute. Titlurile lunii noiembrie 1987, din gazetele româneşti, care ţineau capul de ziar, erau cele referitoare la rezultatele alegerilor, vizita întreprinsă de Ceauşescu în Iugoslavia, vizita ce urma să o facă în Egipt, vizita oficială de prietenie a preşedintelui Etiopiei…

Rememorare dureroasă şi astăzi

Puţini ştiu sau bănuiesc măcar, dar pentru „novembrişti”, rememorarea an de an înseamnă un cuţit răsucit în rană. Amintirea chinurilor, a torturilor fizice şi mai ales psihice inimaginabile la care au fost supuşi şi ei, şi familiile lor, este la fel de vie şi teribil de dureroasă. De altfel, unii au ales să stea departe de Braşov şi să încerce să uite. Mărturiile lor despre zilele cumplite le puteţi citi în ediţia, mai amplă, a volumului „Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987”.
Nici acum nu există o condamnare a torţionarilor „novembriştilor”. Și asta e cea mai mare amărăciune a celor ce au avut de suferit atunci.