SINGUR PRIN HAVANA – Arc peste timp (I)

Început de noiembrie 2006, o zi plăcută pentru o lună de început de iarnă. Stau tăcut pe locul din dreapta şoferului şi încerc să mă gândesc doar la aventura pe care urma să o petrec într-o ţară despre care ştiam atunci că este într-un sistem comunist pe „circuit închis”, că are un preşedinte catalogat în statele occidentale şi mai ales de „Unchiul Sam” ca fiind un dictator, dar unul care a schimbat din prima zi a lui 1960 toţi preşedinţii SUA care s-au perindat pe la Casa Albă şi cărora le-a râs mereu în nas când le-a dejucat o grămadă de atentate, iar „ustensilele” – care mai de care mai ingenioase şi elaborate le-a expus ca piese de muzeu. Mai ştiam ceva mai multe despre rebelul CHE (Ernesto Guevarra de la Sierna) care, cu sau fără cauză, a devenit chipul-simbol al refuzului de a nu tăcea în faţa nedreptăţii şi de a lupta, după cum a susţinut, „până la ultima picătură de sânge” şi de a avea doar două opţiuni: patria sau moartea, alegând-o fără frică, într-un final pe a doua, pentru a da exemplul unui sacrificiu suprem. Mai ştiam despre trabucuri, „nopţi albe” asezonate cu mult rom şi „Cuba Libre” (fuerte), despre amestecul de rase şi culori şi despre cât de repede îţi poate fi furată inima de vreo frumuseţe locală. Cât despre limba spaniolă sau despre cine avea să mă aştepte la Havana sau despre unde voi locui încercam să nici nu mă gândesc, fiindcă practic nu aveam nici o idee!

După vreo 25 de ore de drum (incluzând aşteptările şi escalele) m-am trezit în sala de aşteptare, căutând pancarta cu numele celui care mă aştepta, fiindcă al meu mi s-a spus că era cam greu de pronunţat, aşa că, în stil cubanez, şi de scris… Aşa că m-am trezit preluat de un mulatru pentru care geanta mea de voiaj părea un rucsăcel de şcoală şi am ajuns la maşina de prin ’53. Primul şoc au fost panourile propadandistice împotriva administraţiei Bush şi cu efectele fiecărei ore şi zile de embargou economic, chipul senin dar hotărât al lui Che, care asigura că a continua revoluţia înseamnă a învinge şi că trebuie mers „Hasta la Victoria Siempre!”.

După o noapte mai mult decât albă, de a doua zi mi-am început periplul prin Havana, moment în care aş recunoaşte oricând amestecul „parfumului” de benzină, motorină, mâncare gătită, arome de cafea sau de patiserie, detergent ieftin emanat de rufele atârnate la uscat, precum şi al dârelor de parfum lăsate în urmă de negrese, mulatre, „ciocolate”… Totul combinat cu zgomote şi stiluri de muzică venite la maximum din toate părţile, alături de claxoane, schimburi de replici de parcă se pregătea vreo încăierare sau al unor diverse propuneri de afaceri după cum puteam doar bănui, că de înţeles oricum nu înţelegeam nimic şi-l priveam pe „paznicul” meu, Eduin, fiul gazdei care mă luase în custodie pentru 21 de zile, cu o privire puţin speriată şi aşteptând parcă să aibă loc vreo minune şi să vorbească dacă nu româna, măcar engleza sau franceza să pot înţelege câte ceva. Din păcate, după vreo două zile mă dureau mâinile de… conversaţiile făcute.

În plus de prima impresie, explozia de culori şi de maşini de epocă circulau haotic printre bicitaxi şi pietonii care traversau pe unde calculau că ar fi linia dreaptă ce reduce distanţa până la destinaţia propusă bulversau la fel de mult ca vânzătorii de arahide, dulciuri, ziare sau alte mărunţişuri şi te însoţeau zâmbind continuu, gratulându-te cu titlul de senor.

După ce mi-a făcut o scurtă introducere a ceea ce considera că ar trebui să ştiu, adică mi-a arătat vreo trei hoteluri de la intrarea în Havana Veche, sediul unui teatru, unde îmi arăta o intrare laterală menţionând constant „disco, disco”, am mers să vedem ambarcaţiunea care i-a adus pe ascuns pe insula micuţă, dar care s-a dovedit în timp un crocodil (referirea fiind la forma naturală – n.r.) furios şi mortal pentru oricine a încercat să o acapareze după ce fusese exilat în Mexic pe Fidel Castro, Che Guevara şi alti viitori lideri ai noii Republici de Cuba.
Însă, fără a cunoaşte limba, culmea dar înţelegând orice text scris datorită foneticii şi a cuvintelor, multe asemănătoare limbii române, provenită idem din latină, puteam deduce dintr-o discuţie cam 20-30% din ceea ce se trata, astfel că am înţeles, că, deşi trecuse ceva timp de la ruperea aproape totală de imperiul de la est, care tot în stil capitalist, probabil o perestroika care şi-a selecţionat în prealabil ce păstrează şi pe cine uită, cubanezii aveau temeri. Multe nejustificate după cum am înţeles când am ajuns să articulez, chiar şi scâlciat cuvinte inteligibile pentru majoritatea.

Dar, la vremea respectivă am putut înţelege că a face comparaţie între cum a fost în ţara mea peste 25 de ani, Cuba a fost un fel de paradis, mai sărac, dar fără garduri de idei şi interdicţii în glumi şi râde oricând şi cam de cine vrei. În plus de asta am rămas uimit de reguli nescrise privind respectarea unei discipline până şi pentru a urca într-un autobuz, că a ceda locul unei bătrâne sau unui infirm este un lucru pe care-l faci automat, că a sta la o coadă înseamnă a aştepta după cel care îţi spune că este ultimul şi că nimeni nu tolerează invenţii despre cât de tare te grăbeşti, eventual să râzi de cei care au acceptat că ai fi vreun … caz social şi ai prioritate.

Am rămas impresionat şi că într-o sărăcie aproape lucie, oamenii au rămas oameni, cu excepţiile inevitabile şi că ştiau să împartă sau să ajute fiecare acolo unde se cunoştea că o dramă a dus o familie în faţa a nimic şi orice gest de ajutor nu avea nici cea mai mică impresie de pomană sau apoi să işte comentarii…

În schimb, o dată cu lăsarea serii, peisajul Havanei se schimbă total, iar tot ce în timpul zilei părea sărăcăcios ca o haină îndelung purtată, începea să strălucească. Toate locurile de divertisment se umpleau, reunind străini şi cubanezi, cei din urmă fie cu multe resurse prin portofele (nu ştiu cum, nu ştiu de unde), fie cu câţiva pesos pentru două-trei beri şi un taxi până acasă, multe fete, doar un zâmbet şi atât de prietenoase că ţi-ai dorit să le ai… surori. E ciudat cum noaptea şterge amintirea unei zile însorite, dar în acelaşi timp şi gri şi plină de grija a ceea ce pui pe masă, lucrul asta am avut „norocul” să îl aflu chiar de prima dată, fiindcă orăşelul unde am stat m-a adoptat rapid şi am avut, cu adevărat onoarea şi orgoliul de a fi invitat în casa câte unuia dintre cei puţini prieteni de suflet, unii devenindu-mi din amici prieteni şi acum fraţi şi chiar familie, prin alianţă.

Eram tare curios cam cum e treaba cu politica, cu represaliile, cu poliţia care stă la pânda peste tot, care îţi intră în casă, în bucătărie, baie şi chiar şi în dormitor, după cum se vehicula în lumea liberă de unde am avut curajul să vin singur printre „crocodili”. În loc de „taci” sau „nu-i momentul”, ori „asta nu se comentează” m-am trezit autor de glume bune. Mai încet şi incomplet am înţeles că această poliţie numită „national revolutionara” are mai mult rolul de a proteja străinii, deveniţi un capital pentru o ţară care nu prea mai avea de ales, prinsă dintr-o parte într-un blocaj economic cu SUA, din alta de un altul al Uniunii Europene şi, în fine, abandonată de marele prieten de la Răsărit, în acelaşi stil practicat cu o aşa-zisă criza a unor rachete nucleare însemnate cu o stea roşie, rachete dispărute peste noapte din apele Cubei, pe furiş şi fără zgomot, după ce un lider sovietic a spus „yes” şi a bătut palma cu un yankee ce învăţase să pronunţe ferm „haraso”.

Astfel că, după mai mult de 40 de ani, cubanezii au tras concluzia că ar trebui să adopte în afara stilului-deviza națională „salsa si trabajo no” şi principiul liberal „prin noi înşine” şi că pentru asta e nevoie de schimbare, mai ales ca mentalitate şi responsabilitate. În fapt, comunismul mult comentat şi controversat al Cubei e legat mai mult de disciplină şi de a-ţi face treaba pentru care eşti plătit, chiar dacă nu la nivelul pe care oriunde în lume un angajat şi-l doreşte mereu mai mare.

Restul ştirilor de profil privind beneficiile şi realizările tot mai avansate ale unui sistem perfect şi egalitarist care ar putea funcţiona, după cum au recunoscut şi autorii principiilor pe care se bazează mecanismul enunţat, doar într-o lume la fel de perfectă nu prea interesează pe mai nimeni. În majoritate, cubanezii aşteaptă să vadă timpul probabil şi telenovela sau filmul de după jurnalul de seară şi lucrurile s-au tot schimbat…