Editorial: „Tata, acum știu de ce ținem cu Atletico!”

Pentru întreaga Spanie, Atletico Madrid era considerat „El Pusas”. Clubul adorat de suporteri care eșua sistematic pe ultima linie dreaptă, pe când vecinul „galactic” acumula hrăpăreț titluri și glorie. „Tata, de ce suntem noi fani Atletico?”, întreba inocent, prin 2001-2002, un băiețel într-un spot publicitar al grupării. Părintele, gânditor, era incapabil să răspundă, la finalul filmulețului inserându-se, cu litere mari, albe, pe fond negru: „Nu este ușor de explicat, dar e o chestiune importantă, înălțătoare”.
În ediția de ieri, prestigiosul cotidian „Marca” a titrat inspirat: „Tata, acum știu de ce ținem cu Atletico!”, Diego Forlan, „Kun” Aguero, Simao Sabrosa & Co. dezlipindu-și, la Hamburg, eticheta de „loseri”, pentru a ridica, în lacrimi de fericire, trofeul „Europa League”. 48 de ani au trebuit să se scurgă alene de la câștigarea Cupei Cupelor, în meandrele suficienței, până când fanaticii „colchoneros” au simțit iar gustul extaziant al succesului final.
„Il Luce” a ținut cu Fulham, pentru că, până la un punct, destinul său de antrenor a semănat izbitor cu al amicului Roy Hodgson, care la 63 de ani simțea nevoia să se mândrească și să-și alimenteze energiile cu o performanță majoră. Dacă românul a reușit în 2009, la Istanbul, să rupă toate barierele și s-o ducă pe Șahtior Donețk în vârful elitei continentale, strategul din Croydon rămâne, deocamdată, cu satisfacția celor cinci titluri de campion cucerite în Suedia, cu Halmstad și Malmö, și Danemarca, la conducerea lui FC Copenhaga, cu oportunitatea de a o fi pregătit pe Inter Milano, cu distincția de managerul sezonului în Premier League și cu speranța că va deveni, din vară, tehnicianul „cormoranilor”.