Editorial: Nea Fănică

Are aproape 90 de ani, dar emană o vitalitate debordantă, de invidiat. Și, mai presus de toate, iubește la nebunie, cu un puls adolescentin, sportul brașovean. Își expune amintirile cu fluența clipei abia scurse, trăiește prezentul cu ardoare pătimașă („Nu înțeleg de ce handbalista Simona Gogârlă se mai pregătește la Brașov, dacă este legitimată la Rapid. Pentru binele Rulmentului, cred că trebuia să treacă peste neînțelegerile avute cu antrenoarea Mariana Târcă, să-și dea mâna și să ajute echipa să se mențină în prima ligă) și privește viitorul cu îngrijorare.
Știe că, exceptându-i pe fotbaliștii „stegari”, în grafic pentru un loc în cupele europene, disciplinele de echipă de la poalele Tâmpei sunt pe buza prăpastiei și a falimentului; cât despre celelalte… Îl doare sufletul să constate, în treningul de antrenor emerit, că nu se mai pot organiza competiții profesioniste de schi în Poiana Brașov, leagănul Mondialelor Universitare din 1951, când Mișu Bâră slaloma spre „aur”. Este măcinat de faptul că Dinamo Brașov nu mai există ca entitate distinctă, fiind înghițit de clubul mamut din „Ștefan cel Mare” („Și pe timpul comuniștilor s-a încercat, dar nu s-a reușit așa ceva”). S-a cam săturat să tot strige în van, ecoul întorcându-i doar promisiuni siropoase ale autorităților despre iminenta alocare a unui sediu, că Muzeul Sportului Brașovean, cu exponate de mare valoare, a fost ferecat într-o ladă de vechituri și aruncat în podul cu pânze de păianjen al istoriei.
Pentru posteritate, ar cere ca echipamentul cu care fondistul Paul Pepene a devenit campion mondial de tineret la Hinterzarten să fie expus lângă cel al biatlonistului Gheorghe Gârniță, vicecampion la Minsk, în 1974, și el născut, ce coincidență (!), în Măgura. Degeaba, pentru că, oricum, nu le vede nimeni.