PSD: de la social-democrație la național-socialism (II)

Nevoia de a identifica sau chiar inventa și prezenta „poporului” tot soiul de dușmani care conspiră împotriva Conducătorului, a Partidului, a Țării este una dintre caracteristicile regimurilor autoritare și celor care aspiră într-acolo. La fel procedează și Liviu Dragnea, fără a-i păsa câtuși de puțin că depășește limita dincolo de care este căderea în ridicol – de pildă, atunci când strigă împotriva supermarketurilor care atacă nația cu suc de import. Chiar așa de-ar fi, că românilor li se vând alimente și băuturi răcoritoare „otrăvite”, că producătorii și distribuitorii de gaze au prețuri mari, că ROBOR crește și tot crește, că multinaționalele își externalizează profiturile și nu plătesc impozit în România, că ar finanța protestele antiguvernamentale, ce i-a oprit pe Liviu Dragnea și cei din jurul său să intervină? Că doar sunt la putere de doi ani, iar în ultimii șase ani PSD a fost la guvernare vreo cinci… Din două, una: ori acuzațiile d-lui Dragnea nu sunt adevărate, ori sunt, dar nu i-a păsat și le folosește acum numai în scop propagandistic, să vadă lumea cât de patriot e și cum ține dânsul, din vorbe, cu „poporul”. Asta așa, ca o paranteză…

Altă caracteristică a regimurilor autoritare este, cum ar spune Caragiale, luarea părții drept întreg. Adică identificarea Conducătorului cu patria și poporul. În cazul nostru, ni se sugerează (atunci când nu se zice de-a dreptul) că Liviu Dragnea e Partidul, iar Partidul e Țara. Adversarii lui Dragnea sunt dușmanii Țării. Cine îl trădează pe Dragnea, trădează Partidul, așadar e trădător de Țară. Cine îl critică pe Dragnea, atacă Partidul, carevasăzică e, tot așa, dușmanul Țării sau, în orice caz, nu e bun român.

În cheia aceasta cred că trebuie citită și absurditatea aceea de ordin dat de Liviu Dragnea lui Florin Iordache („Altă întrebare”), lui Tudore Toader și lui Mircea Drăghici (trezorierul PSD și propus ministru al Transporturilor) de a-i face plângere penală președintelui Klaus Iohannis pentru… declarația acestuia că România nu este pregătită să preia președinția Consiliului UE.

În fine, o altă bornă pe drumul de la social-democrație la național-socialism este insinuarea că de-aia are România probleme, că președintele este etnic german. E vorba aici despre celebra teorie propagandistică a Străinului, prezentat drept o entitate amenințătoare, depozitară a răului. E o tâmpenie, ce-i drept, mai ales că în cazul de față nici nu-i adevărată, dar încă mai prinde, îndeosebi la acel segment electoral pe care se bazează PSD. Cei care mai sunt înclinați să creadă chestia asta ar trebui să încerce a răspunde la două întrebări simple: cu ce este mai cetățean român Liviu Dragnea decât Klaus Iohannis? Și, prin ceea ce a făcut și face, Dragnea s-a dovedit, oare, mai bun român decât Iohannis?    

Citește și:

PSD: de la social-democrație la național-socialism (I)