„Păi, ce, dăcât ăilalții să facă?”

„#OmNuBinom”, scrie pe o hârtie scoasă frumos la imprimantă și ținută de un bărbat de 60 spre 70 de ani, cu figura unuia mai obișnuit, în viața sa, cu trasul la șaibă și colindat magazinele după „oferte” și „promoții” decât cu mitingurile. Și n-o spun deloc peiorativ. Cineva îl întreabă ce literă e diezul acela de la începutul lozincii pe care o ridică, să se vadă. Omul ridică din umeri. Nu e treaba lui să știe asta. Treaba lui e să fie prezent la „acțiune” și să țină foaia aceea de hârtie. Dar cuvântul „binom”? Aceeași reacție, însoțită, însă, de o privire piezișă, suspicioasă, gen „Da’ cine ești matale de mă tot iscodești? Cine te-a trimis taman la mine? Și ce cauți aici, dacă n-ai lozincă?”. Aceeași reacție și la persoanele de lângă el. Curiosul este acum luat el la întrebări, ba chiar devine ținta câtorva sudalme și este împins de-acolo.

Întâmplarea mi-a fost povestită de o cunoștință care a avut deunăzi treabă într-un oraș din Muntenia și care, văzând oameni ce coborau din niște autocare și se adunau în centru, a vrut să vadă ce se întâmplă. Mai întâi a întrebat o vânzătoare. „Păi, cum, nu știi? Face miting ai noștri!”. Care ai noștri? – a insistat omul. „Eeei, cum care, pesedeu’! Păi, ce, dăcât ailalții să facă? Da’ dumneata cum de nu știi? Ori ești cu ăilalți?”. „Nu, doamnă, eu nu-s de aici, am venit cu treabă”. „Aha… da’ cu cine ții? Cu ai noștri ori cu ăilalții?”. „ Nu țin cu nimeni”. „Foarte rău! Tre’ să ții cu ai noștri, că ei e cu poporu’!”.  

„Până la urmă, a fost chiar amuzant dintr-un punct de vedere. De pildă, cineva ținea o hârtie, tot așa, scoasă la imprimantă, pe care scria «Noi votăm NU#rezistăm», iar la câțiva metri el altcineva agita altă foaie cu «Și eu #rezist, frate!». Dar pe de altă parte a fost destul de trist să văd atâția oameni care preferă să gândească cu creierele altora. În fine, eu cred că există o componentă manipulatorie și în rândul celor ce protestează împotriva guvernului, dar la ceilalți e mult mai mare și mult mai vizibilă”, a încheiat cunoștința despre care vă povestesc.

În ceea ce mă privește, eu nu reușesc să înțeleg ce anume cred marii tacticieni și strategi din tabăra social-democrată că au de câștigat organizând astfel de contramanifestații în fiefurile lor, ca în 1990-1991. De atunci au trecut, totuși, 26-27 de ani, s-au schimbat generațiile și în acest partid și era de așteptat să evolueze, măcar cât de cât, și mentalitățile, nu să se judece și să se acționeze tot ca pe vremea lui Iliescu.  Din păcate, iată, nu s-au schimbat. Iar ceea ce cred ei că reprezintă „demonstrații de forță” nu fac decât să le arate încremenirea într-un proiect vetust. Și să mai arate ceva, și mai trist: că au împiedicat și o mare parte a societății să evolueze. Partea pe care continuă s-o țină prizonieră și s-o folosească drept masă de manevră.