Lumea acvilelor și iluzia siguranței: avertismentul realist al lui Nicu Ștefănuță despre securitatea globală și viitorul Europei
Într-un peisaj public dominat fie de alarmism facil, fie de negare confortabilă, europarlamentarul Nicu Ștefănuță propune un discurs rar în politica românească: unul lucid, realist și strategic. Textul său recent despre starea securității mondiale și poziționarea României într-o Europă aflată în declin relativ nu este un manifest emoțional, ci o radiografie rece a unei lumi care intră într-o nouă fază de instabilitate sistemică.
Acvila non capit muscas. Starea securității mondiale și opțiuni pentru România europeană.
Vorbesc de ani întregi despre instabilitatea securității mondiale. Am fost acuzat că sperii oamenii sau creez anxietate.
Semn că pentru români un fals sentiment de siguranță este mai important decât a confrunta realitatea lumii în care trăim.
Dar o abordare realistă este necesară. Așa văd lucrurile acum, în ceasul al 25-lea:
1. Relațiile internaționale și securitatea mondială se bazează pe putere relativă și echilibru.
Deci, nu se bazează pe hârtii semnate, cum crede lumea. În caz de conflict, hârtiile au fix valoarea dată de cerneala de pe ele. Este plină istoria de antante și axe nerespectate.
Percepția de putere regională, dar mai ales globală, economică și de securitate – astea chiar contează.
2. Deși îl susțin din plin și îl prefer ca mod de acțiune, în realitate dreptul internațional funcționează…
… doar în perioade de stabilitate și când e convenabil pentru participanții ce asigură majoritatea.
Este mult de explicat, dar aceasta este cea mai mare slăbiciune a dreptului internațional.
Anume lipsa de coerciție, aspectul lui interguvernamental, nu supranațional, lipsa instituțiilor de forță care să îl aplice, să amendeze, să forțeze decizii internaționale.
Dilema prizonierului este cea care a favorizat în trecut comportamentul de cooperare în dauna unuia de competiție.
Acest tip de drept este mult diferit de ceea ce înțelegem noi în context național sau european.
Ar fi cazul să întărim dreptul internațional, dar pentru a întări dreptul internațional trebuie să ne întărim poziția relativă, altfel nu contăm.
3. De peste un deceniu, lumea este în căutarea unui nou echilibru al puterilor.
Lumea lui Fukuyama (sfârșitul liberal al istoriei) nu a existat decât o scurtă perioadă, cea a anilor 90 și începutul anilor 2000.
Din 2008 încoace, există o importantă tensiune de a reechilibra tabla de șah a lumii. Din partea Chinei, a Rusiei, a BRICS și nu doar.
Motivele sunt multe și ele nu țin numai de personalități și administrații, așa cum cred mulți.
Da, în teoria securității internaționale este loc și pentru personalități politice, însă majoritatea teoriilor credibile au la bază statele și interesele lor pe termen lung.
4. Puterile mari se vor comporta cum se comportă puterile mari, iar relațiile internaționale sunt o lume gri, a intereselor, rar a dreptății.
Lamentările nu ajută la nimic, dar negocierile – dacă ai cu ce să negociezi – da.
Trăim doar începutul redesenării mondiale, așa că militez pentru calm și înțelepciune, pentru că vom vedea multe anul acesta.
5. Europa a crezut prea mult în internaționalism, iar azi este prinsă într-o situație gravă de slăbiciune.
Țările UE au crezut greșit că apărarea nu mai contează în lumea instituțiilor internaționale.
UE a lenevit în privința accelerării propriei integrări și lărgiri, care au stagnat decenii, iar acum privim disperat spre soluții când ceasurile sunt înaintate.
Europa nu s-a mai lărgit din 2007 (știu, Croația a intrat în 2013, dar asta doar în urma unor întârzieri politice, legate de fostul război iugoslav, ea fiind clar parte a valului estic 2004/2007).
Nu a îndrăznit să își întărească puterea politică, ba chiar a pierdut din ea cu plecarea Marii Britanii, practic cea mai mare catastrofă a Uniunii Europene de la crearea sa.
Despre apărare s-a vorbit doar în șoaptă, de parcă trăim într-un univers idilic, în ciuda evidențelor nu doar de la granița proprie, ci din lume.
În 2024 au fost cele mai multe conflicte armate în lume din 1946 încoace. Și noi tot nu înțelegem în ce lume trăim.
Am lăsat pe alții să își implanteze puterea politică fix în coasta noastră. În Balcani, în Arctic, în estul Europei. Puterea pe care o exercităm în lume este o glumă.
6. Relațiile internaționale sunt arta termenului lung și nu necesită reacții pripite.
Nu vă grăbiți să vă pronunțați fără să anticipați și pașii următori.
China este celebră pentru că gândește în sute de ani. SUA au un birou ce se numește net assessment, transformat recent, care face planificare în decenii. Rusia are aceeași strategie distructivă (dar constantă) de 25 de ani încoace.
Strategia internațională este o meserie, nu un loc unde ne pronunțăm spontan pe orice. Nu consider că trebuie să avem o reacție oficială pe orice pas tactic. Important este să ne dezvoltăm o strategie și nu un ‘knee jerk’ reaction (impulsiv) la orice incident.
7. Observ erodarea gravă a instituțiilor internaționale, ce duce la o revenire a lumii la situația forței ca argument în relațiile ei.
Și eu iubesc cooperarea. Iubesc instituțiile internaționale. Practic toată viața asta am făcut, aceasta îmi este meseria.
Dar.
OMC este blocat de peste un deceniu în activitatea sa, în numirea judecătorilor la curțile de apel, în respectarea clauzelor ‘națiunii cele mai favorizate’, în elementele ei principale. Statele negociază tarife comerciale direct acum.
ONU în ansamblu este un talcioc, un loc al rezoluțiilor fără importanță. Consiliul de securitate are un briefing azi despre situația din Venezuela, dar eu nu aș miza pe vreun rezultat concret venind de acolo.
Dintre puterile cele mai mari ale lumii, multe au părăsit o agenție ONU sau alta, altele ignoră cu brio ce vine de acolo. Tribunalul penal internațional este o glumă, se plimbă condamnații internaționali în lume mai ușor ca turiștii.
Dacă mergi în instituții internaționale observi ușor cum țările lumii încep să ignore complet lumea occidentală și caută repere în China sau Rusia.
China a investit masiv în Africa, America Latină sau (spre rușinea noastră) în Europa balcanică. Dar investițiile acestea sunt toate ‘full strings attached’ – adică implică supunere politică.
Am observat asta în practică deja în anii 2000, când am fost detașat pe lângă ONU în Africa, din partea UE.
8. Acum asistăm la o tensiune mondială a marilor jucători care se poate încheia în două feluri:
a. fie prin împărțirea sferelor de influență – fără participarea jucătorilor mici și medii la masă –
b. fie prin conflict.
Deocamdată prima variantă pare cea predominantă, însă nu o exclude pe a doua.
Războiul este politică cu alte mijloace, a spus von Clausewitz. Sperăm totuși să nu fie cazul, pentru că umanitatea și așa abia supraviețuiește unui număr mare de crize – climatice, sociale, digitale.
9. Există soluții?
Problema europeană este cea a periferiei. Geopolitic, asta suntem acum. Nu mai suntem de mult timp centrul, ci o periferie între lumea occidentală în decădere și cea estică în creștere revanșardă.
Într-o lume a acvilelor din titlu, părerea muștelor este irelevantă. Practic noi de poziționări și takeuri nu avem nevoie, ci de întărire masivă și de relevanță.
O altă concluzie este că într-o luptă mare a giganților încerci să îți asiguri supraviețuirea. Știu, sună cinic, dar este ce a făcut România mereu ca să existe azi.
10. Ideal ar fi să rămânem solidari într-un bloc occidental bazat pe valorile libertății și demnității umane.
UE și NATO încă pot face asta.
Doar că idealul este zdruncinat de interese care pot fi divergente, cum ar fi un caz grav de încălcare a teritorialității unui stat al alianței transatlantice de către altul.
În primul rând, trebuie să ne întărim serios ca Uniune Europeană, pentru a putea fi un jucător serios, luat în considerare.
Asta înseamnă întărire economică, politică, militară. Asta înseamnă un pic de curaj, renunțare la principiul unanimității, leadership și speranță.
UE are deja în tratatele sale mecanisme de solidaritate politică, cum este articolul 47(2).
Te poți deja apăra comun ca Uniune, problema e că: a. nu prea avem cu ce b. nu prea avem mobilitate militară c. nu investești nici azi suficient în asta.
Trebuie să sacrificăm Europa socială ca să ne apărăm? Guns v butter dilemma se numește asta.
Eu militez ca partea de apărare să fie acoperită la fel cum a fost răspunsul la criza covid, prin împrumut mutualizat european.
Pentru că dacă sacrificăm socialul și mediul pierdem din start lupta – pentru că pierdem sprijinul propriei populații.
Voi susține în PE chemarea la o conferință europeană interguvernamentală, chiar dacă va fi una a ‘doritorilor’, adică a celor care își doresc salvarea și unirea continentului european.
Cred mai departe că Uniunea Europeană are nevoie de propriul Consiliu de securitate, alături de puteri sporite și investitii comune în interoperabilitate de apărare.
Europa fie se ia în serios, fie dispare.
Închei totuși cu un mesaj de speranță.
Vă rog mult nu pierdeți curajul. Vă rog mult nu vă aplecați urechea către cei gata să vândă țara pe nimic. Vă rog mult nu aruncați alianțe importante la gunoi.
Nu insultați, ci gândiți.
Trebuie să ne alegem bătăliile. Trebuie să lăsăm poduri deschise pentru oportunități și ferestre politice. În niciun caz rupt relații.
Vă amintesc de cât de multă insistență a depus Churchill pentru a forma o alianță anti nazistă – a dus războiul singur peste 2 ani de zile.
Sângele fierbinte nu are ce căuta într-o lume explozivă.
Aviz suveraniștilor. Nici slugărnicia nu impresionează pe nimeni. Doar relevanța.
Mai mult ca oricând ne trebuie o minte limpede, care să sesizeze oportunitățile în criză. Nu lamentările, nu idealismele ne vor salva.
Sobrietatea, atenția maximă, unitatea, curajul ne vor face (poate) să trecem și de aceste timpuri ca țară și ca Uniune…
Cine este Nicu Ștefănuță
Nicu Ștefănuță este europarlamentar român, ales pe lista Verzilor/Grupului Verzilor–Alianța Liberă Europeană (Greens/EFA), și vicepreședinte al Parlamentului European. Cu experiență directă în instituții internaționale și în dosare europene majore, el s-a remarcat constant prin poziții pro-europene, dar critice față de slăbiciunile structurale ale Uniunii. Spre deosebire de discursul idealist dominant la Bruxelles, Ștefănuță adoptă tot mai explicit un cadru realist al relațiilor internaționale, axat pe putere, interese și echilibru.
O lume care nu mai funcționează pe bază de „hârtii”
Ideea centrală a textului său este simplă și incomodă: securitatea globală nu se bazează pe tratate, ci pe putere relativă. Dreptul internațional funcționează doar atât timp cât este convenabil actorilor dominanți și cât există un echilibru care să-l susțină. În lipsa coerciției, normele devin opționale, iar instituțiile internaționale – de la ONU la OMC – sunt tot mai frecvent ocolite sau ignorate.
Această constatare nu este o respingere a cooperării internaționale, ci un avertisment: fără putere, regulile nu valorează nimic. Europa, susține Ștefănuță, a confundat prea mult timp normele cu garanțiile și a tratat apărarea ca pe un subiect indecent, într-o lume care devenea tot mai violentă.
Textul lui Nicu Ștefănuță nu promite siguranță și nu oferă iluzii. În schimb, cere sobrietate, unitate și curaj – ingrediente rare într-o epocă dominată de anxietate și populism. Tocmai de aceea, avertismentul său merită luat în serios.
Acest material este proprietatea site-ului Mytex.ro si poate fi preluat pe site-ul dvs doar cu citarea sursei prin afisarea linkului catre articolul din site-ul mytex.
