„Fiindcă cei mai mulți ocnași/ Au ajuns la cârma țării”

„Țară mică… Câteva mese!”, spunea, memorabil, marele și regretatul Gheorghe Dinică. „Săracă țară bogată”, cântă – fără să înțeleagă foarte bine ce cântă – , o tanti cu coc, îmbrăcată în „costum popular” made în China, la o chermeză organizată de primăria unei comune cu drumuri desfundate, fără rețea de apă și cu o școală ce stă să cadă, chermeză prilejuită de „ziua” acelei localități (România este, dacă nu știați încă, țara zilelor localităților, a sărbătorilor și festivalurilor de tot soiul, cele mai multe ultra-kitsch și plătite cu extremă generozitate din bani publici). „Țară de hoți”, zicea un profesor când prindea vreun elev copiind. La fel spune un cumpărător furat la casa de marcat, un „consumator captiv” înșelat de vreun furnizor de utilități, un contribuabil care află ce-au mai făcut politicienii și clientela lor cu banii săi ori care vede un politruc fără vreo meserie ce declară venituri de 1.000 de euro, dar locuiește într-un penthouse de 300.000 de euro, conduce un automobil de 100.000 de euro, este clientul unor restaurante de fițe și își face vacanțele în Caraibe.

„Munții noștri aur poartă/ noi cerșim din poartă-n poartă”, scria transilvăneanul Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”. Păstorel Teodoreanu știa și motivul, același atunci ca și acum: „Din Banat până la Iași/ Se resimte lipsa sării/ Fiindcă cei mai mulți ocnași/ Au ajuns la cârma țării”. Mai doriți? Eminescu: „Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice”. Și tot Eminescu, despre „răul, incurabil poate”, al acestei țări: „Posibilitatea dată unor nulități și parveniți de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituțională dată unor oameni de proveniență incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensație”. Cum se ajunge la asta, ne spune tot Eminescu: „Pentru încurcarea judecății profanilor se clădește un labirint de cifre și fraze presudoștiințifice, fără cap și fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenția guvernului vătămătoare intereselor Statului”.  

Firește, din această înșiruire de citate nu putea lipsi Caragiale: „În România, lingușirea și hoția sunt virtuți”. Și încă: „Așa se recrutează oligarhia care stăpânește țara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. (…) Și oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producție utila ori de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri ori onoruri, își aroga puterea întreagă a Statului”.