Eroii de lângă noi

A fost o zi cu un frig tăios, dar o geană de soare s-a strecurat, ca prin minune, dinspre Dealul Melcilor luminând troița ridicată în fața Spitalului Județean în amintirea revoltei anticomuniste de la Brașov, în momentul în care fanfara militară intona imnul, Deșteaptă-te Române, același cântat în aceste locuri de muncitorii de la Steagu Roșu, atunci când în urmă cu 29 de ani încercau să-i determine pe oameni să iasă din casele lor și din frică. S-a întâmplat însă abia doi ani mai târziu. 

În acest an, în jurul troiței a fost mult mai multă lume decât anul trecut. Este explicabil – e an electoral. Au fost și ani în care comemorarea a ieșit cu totul din atenția politicienilor – îmi aduc aminte cum s-au petrecut lucrurile în 1999, la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov. Dintre parlamentarii brașoveni nu a venit nici unul, iar multe personalități politice, care-si confirmasera participarea, nu și-au mai făcut apariția. Sala era pe jumătate goală.Acum, în schimb, deși a fost frig, a venit până și fostul președinte Traian Băsescu, admonestat de o voce – de ce, când ați fost președinte, nu ați fost niciodată la comemorare? Încălcându-se normele cuvenite, unele partide au ținut să defileze cu toți candidații la troiță – în ceea ce mă privește, i-am rugat pe colegii mei de la ALDE să nu facem la fel, deși nu era „electoral corect”. Am preferat însă bunul simț unei parade de alfel inutile, cum au făcut colegii de la PNL, care s-au bulucit la comandă pe treptele troiței, împiedicându-se unul de altul. Mi-au adus aminte de cuvintele pe care le-a scris Werner Sommerauer, pe patru coli mici de bloc-notes cu prilejul unei alte comemorări și pe care le-am găsit printre hârtiile și fotografiile pe care mi le-a lăsat înainte de a se stinge, care au fost premonitorii și pentru această comemorare: „Ce pot spune eu despre ziua de 15 noiembrie: ar fi trebuit să fie o zi de sărbătoare națională, de bucurie, de mulțumire socială cât de cât suportabilă, cu toată austeritatea proclamată de aleșii noștri, dar care în campaniile electorale fac promisiuni, iar după campaniile electorale… își asigură mărirea pensiilor lor, a veniturilor parlamentare și extraparlamentare fără rușine, la care nu există culoare politică și nici proteste, nici opoziție. Dar vilele și mașinile extravagante se înmulțesc ca ciupercile otrăvite după ploaie, iar contul este trecut în datoria publică. Îl plătim noi, contribuabilii, care trebuie să plătim acum taxe până și pentru câinii salvați de la eutanasiere. În afară de muște, păduchi, țânțari, absolut totul este evaluat și supus taxelor publice. La protestul nostru din 15 noiembrie 1987 am scris pe clădirea Comitetului Județean de partid Vrem adevăr, dreptate și respect. Jos Ceaușescu. Nu au reușit să șteargă, nici cu periile de sârmă și au trebuit să zugrăvească peste inscripție…” Pentru că adevărul nu poate fi șters. Și adevărul e că aceia care au protestat împotriva comunismului la 15 noiembrie 1987 nu mai lucrează demult la fabrica de autocamioane din Braşov; de întreprinderea lor s-a ales praful, Ceea ce s-a întâmplat cu muncitorii braşoveni s-a întâmplat cu întreaga Românie. Nea’ Werner avea dreptate, ca și Marius Boeriu sau Octav Bjoza, care au vorbit ieri, la troița de la Spitalul Județean despre nevoia ca tinerii să cunoască adevărul despre trecut. Foarte puţini români îşi mai amintesc acum că totul era cartelat în ultimii ani ai lui Ceauşescu şi că deseori nici produsele de pe cartele nu se găseau: “În mod convenabil, toate detaliile neplăcute au fost uitate. Cheia principală pentru citirea trecutului sînt interesele prezentului”, scria un sociolog.“Interesele prezentului” au făcut din protestatarii braşoveni de ieri  disponibilizaţii tranziției. Gloria lor se reaprinde o dată pe an; în rest, cenuşie şi tristă, viaţa îi macină implacabil.Cei mai mulţi nu s-au schimbat. Chiar dacă astăzi ei lucrează „la patron”, s-au întors la ţară ori trăiesc dintr-o pensie altădată mizeră, astăzi decentă, asigurată abia de Guvernul Tăriceanu și amputată de guvernarea Boc-Băsescu (ultimul, departe, foarte departe la această comemorare de băile de mulțime de odinioară) le-a rămas (şi nu le-o poate fura nimeni) conştiinţa că au trecut o probă a curajului. Că, fie şi pe lista de disponibilizări pe care s-au aflat prin grija multora dintre cei care se bulucesc să-i comemoreze electoral, de pe care au fost scoși numai prin acordarea unei indemnizații viagere pe care mă bucur că am inițiat-o cât am fost consilier al lui Călin Popescu Tăriceanu, obținând-o pentru prietenii mei de la 15 noiembrie 1987, ei rămân neschimbați an de an, deși mai puțini. Simpli și buni, ca orice român de rând, ei sunt de fapt oameni ai istoriei. Eroii de lângă noi.