Cădere liberă

Există un film, „Falling down”, care a rulat și la noi, sub titlul „Cădere liberă”. Personajul principal, interpretat de Michael Douglas, este un inginer din industria de apărare, divorțat recent și dat afară, tot recent, de la agenția la care lucra. Blocat în trafic, pe caniculă, în vreme ce încerca să ajungă la ziua de naștere a fiicei sale, el este sâcâit și de o defecțiune la instalația de climatizare a mașinii, și de o muscă obraznică, așa încât cedează: își abandonează mașina și începe să meargă pe jos spre casa fostei soții. În drum, intră într-un magazin, cu intenția de a schimba o bancnotă de un dolar pe niște mărunțiș, pentru a da un telefon să anunțe că va întârzia la petrecerea fiicei sale. Proprietarul magazinului refuză să-i schimbe bancnota, spunându-i că dacă vrea mărunțiș, trebuie să cumpere ceva. Foster, personajul interpretat de Michael Douglas, ia atunci dintr-un frigider o doză de Coca Cola. „Optzeci și cinci de cenți”, cere vânzătorul. „Ce?”, întreabă mirat cumpărătorul. „Optzeci și cinci”. „Nu înțeleg”. „Optzeci și cinci”, repetă, implacabil, vânzătorul. „Optezeci și cinci? Nu-mi rămân destui bani pentru telefon. Vă dau cincizeci de cenți, îmi dați 50 rest”, spune omul, ținând în mână o bancnotă de un dolar. „Băutura, optzeci și cinci. Plătești sau pleci”. Cum Foster refuză să plece, vânzătorul scoate de sub tejghea o bâtă de baseball. Urmează o scurtă luptă, la finele căreia Foster îi ia celuilalt bâta. Speriat, acesta îi spune să ia banii din casa de marcat. „Crezi că sunt un hoț? Nu, nu eu sunt hoțul. Nu eu cer 85 de cenți pentru un sifon. Tu ești hoțul! Eu îmi vreau doar drepturile mele de consumator. Schimb prețurile cu cele din 1965. Ce zici?”. Apoi îl întreabă pe vânzător prețurile câtorva produse de pe rafturi. „Prea mult”, zice și le lovește cu bâta. Apoi ridică acea cutie de Coca Cola și întreabă de preț. „50 de cenți”, cedează vânzătorul. „Vândut”, zice Foster. Lasă bancnota de un dolar, ia restul și pleacă.

Firește, nu este un model de comportament, departe de așa ceva. Însă întrebarea nerostită de personajul lui Douglas este următoarea: ce s-a schimbat în acea doză de băutură carbogazoasă față de 1965? Gramajul e același, compoziția băuturii e aceeași, forma dozei – la fel, inscripția de pe ea e similară… De ce costă mai mult? Explicații se pot găsi, chiar există și sunt pertinente, dar strict din punctul de vedere al consumatorului întrebarea este justificată.

Mi-am amintit această secvență de film citind o știre potrivit căreia remunerațiile viitorilor directori ai companiei de stat Hidroelectrica se vor dubla față de cele ale actualei conduceri (interimare). Astfel, în loc de circa 409.000 de lei brut pe an, cât câștigă acum, fiecare din cei cinci directori ar urma să primească peste 800.000 de lei brut anual. Nu-i așa că vă vine să exclamați precum personajul din film: „Prea mult!”?. Ce se schimbă față de situația în care primeau jumătate din acești bani? – oricum, mai mult decât salariul președintelui României și decât acelea al președintelui Senatului, al Camerei Deputaților, al prim-ministrului. S-a modificat modul în care Hidroelectrica produce curent electric? S-au îmbunătățit caracteristicile acestuia? Vor face viitorii directori altă muncă decât se face în prezent? Nu. Și-atunci, de ce?