„Dorm trei ore pe noapte”: Coșmarul unei iraniene în exil, în timp ce orașele natale sunt sub asediu și internetul e tăiat

În timp ce comunitatea internațională privește cu sufletul la gură escaladarea conflictului din Iran, pentru mulți dintre cei aflați departe de casă, războiul nu se poartă cu arme, ci cu tăcerea. Este cazul lui Simin Goodarzi, o fostă asistentă medicală care trăiește acum chinul incertitudinii: de o săptămână, de când primele bombe au căzut peste Teheran și Shiraz, nu mai știe nimic de familia ei.

O tăcere digitală transformată în armă

Republica Islamică a impus un „black-out” total al comunicațiilor, lăsând diaspora iraniană într-un vid informațional crunt. Simin, în vârstă de 63 de ani, își petrece nopțile în fața ecranului, căutând cu disperare pe WhatsApp sau Instagram un semn de viață care nu mai vine.

„Dorm trei ore pe noapte, patru dacă am noroc”, mărturisește ea conform 7sur7.be. Ultima veste despre verișoara ei, aflată la Terapie Intensivă în Teheran după o operație critică, datează de acum nouă zile. „Dacă mai este în spital, a supraviețuit atacurilor? Nu știu nimic”.

Poporul iranian, „luat ostatic” între dictatură și bombe

Situația este cu atât mai dramatică cu cât bazele milițiilor Bassidji sunt dispersate strategic în inima cartierelor rezidențiale. Această tactică transformă civilii în scuturi umane, făcând ca orice atac asupra regimului să riște viețile celor nevinovați.

În orașe precum Minab sau Shiraz, bilanțul victimelor civile crește, iar lipsa internetului face ca mesajele de evacuare trimise de armatele străine să fie inutile. Localnicii sunt prinși într-o capcană mortală: sub presiunea propriei dictaturi și sub amenințarea bombelor de deasupra.

Între vinovăție și speranța unui „Iran liber”

Pentru Simin și mulți alți iranieni din exil, sentimentele sunt contradictorii. Moartea liderului suprem Ali Khamenei, după 47 de ani de mână de fier, a deschis o fereastră de speranță, dar prețul plătit este unul de neimaginat.

• Vinovăția exilatului: „Aș vrea să mă întorc să-mi îngrijesc poporul. Să fiu blocată aici mă face să mă simt neputincioasă”, spune fosta asistentă.
• Speranța dureroasă: Deși plânge pierderile civile, ea recunoaște că regimul ucidea deja mii de oameni în tăcere. „Trebuie să fim puternici. Trebuie să ne recuperăm țara”.