SÂNTION. Ce trebuie să faceți neapărat astăzi

Imediat după praznicul împărătesc al Botezului Domnului, Biserica Ortodoxă sărbătorește Soborul Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeți, glasul care striga în pustie „Gătiți calea Domnului!”. Despre Sf. Ioan scriu toți cei patru evangheliști. Nașterea lui s-a aflat în strânsă legătură cu nașterea Mântuitorului Hristos și a fost deopotrivă un eveniment miraculos, anticipat tot de Arhanghelul Gavriil. Sfântul Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului a primit de la însuși Hristos mărturia că el era „cel mai mare dintre toți oamenii născuți din femeie” și cel dintâi între Proroci, care stă la granița dintre cer și pământ și unește Vechiul și Noul Testament.

Arhanghelul Gavriil se coboară din nou oamenilor ca să le arate ce trebuie să creadă despre fiul lui Zaharia și al Elisabetei: „Va fi mare înaintea Domnului”. Dumnezeu Însuși, prin gura profetului Maleahi, îl recomandă pe Sf. Ioan ca sol, ca martor, ca vestitor, când zice: „Iată, eu trimit pe Îngerul Meu care va găti calea înaintea feței Mele”. Întâmplările minunate din viața celui numit Înaintemergătorul Mântuitorului încep încă înainte de aducerea lui pe lume. Pe lângă vestirea nașterii sale de către înger, o femeie stearpă, Elisabeta, îi dă viață, tatăl său, preotul Zaharia, prorocește, iar pruncul se umple de Duhul Sfânt. Pe când încă se afla în pântecele maicii sale, el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia, pe Care Îl purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vizită la verișoara ei, Elisabeta. La maturitate, Sf. Ioan, „de care lumea nu era vrednică”, s-a retras în pustiu, acoperit cu o haină din păr de cămilă și încins cu o curea de piele (aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupești). Regăsind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică și își ținea în contemplare mintea netulburată de grijile acestei lumi. În jurul anului 27 după Hristos, Sf. Ioan și-­a început misiunea de propovăduire și botezare la râul Iordan, atrăgând mulți discipoli prin austeritatea vieții lui, stilul predicației, radicalitatea și profunzimea mesajului. Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul așteptat de atâtea generații, Ioan le spune: „Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc și cu Duh Sfânt”. Apogeul misiunii sale l-a constituit momentul în care Însuși Iisus a venit la Iordan spre a fi botezat de el, ceea ce a însemnat recunoașterea prin Botez și Teofanie (Revelarea Sfintei Treimi) a mesianității Mântuitorului, a calității Sale de autentic restaurator al întregii naturi umane.

„Nănașul lui Dumnezeu”

„Eu-s lonu Sântionu, Nănașul lui Dumnezeu”  – spun două versuri din Colindul cerbului, colind cântat din Ajunul Crăciunului, până în 7 ianuarie, la praznicul închinat Soborului Sf. Proroc Ioan Botezătorul, o sărbătoare plină de tradiţii., în calendarul popular purtând numele de Sânt-Ion, Sântion de Iarnă; Simion Nebunul; Iordăneala.
Ziua Sfântului Ioan Botezătorul reprezintă punctul final al sărbătorilor de iarnă. Este vorba de o singură lună de iarnă în adevăratul sens al cuvântului, redutabilă nu numai prin vicisitudinile iernii, ci și prin concentrarea de sacralitate într-un ciclu de treizeci de zile de sărbători importante. În același timp, ziua de 7 ianuarie prezintă numeroase caracteristici de „cap de an“, așa cum se observă adesea în cazul marilor sărbători creștine, fiecare dintre ele deschizând un ciclu, mai mic sau mai mare, de prescripții rituale valabile pentru perioada imediat următoare, până în preajma unei noi mari sărbători.
Sărbătoarea creștină a influențat-o pe cea păgână atât prin ceremoniile de celebrare a celor care poartă numele sfântului (de aici, și colindele specializate), cât și prin fixarea în acest moment a zilei moașei („Sf. Ioan Botezătorul e patronul pruncilor”). Și în 7 ianuarie se stropesc cu Agheasmă gospodăriile.
În ziua Soborului Sfântului Ioan, oamenii trebuie să fie veseli; în căminele în care membrii familiei nu se bucură în ziua praznicului va domina tristețea până la sfârșitul anului. La slujba închinată praznicului, gospodinele duc la biserică mai multe bucate pregătite în acea gospodărie: pâinici, colaci cu stafide și unși cu miere, cozonaci, brânză și ouă. De asemenea, se sfințește vinul care se bea la masă, pe obicei doar vin alb. Se împart pachete cu mâncare și vin alb, în primul rând săracilor și persoanele ce poartă numele de Ioan. Familiile în care au murit persoane în condiții obscure fac pomeniri speciale la biserică.

Udatul Ionilor și Iordănitul femeilor

În Transilvania și în Bucovina există tradiția numită „Udatul Ionilor”: cei care poartă acest nume sunt purtați cu mare alai prin sat până la râu unde sunt botezați/ purificați. În Bucovina, la porțile tuturor care poartă acest nume se pune un brad împodobit, iar sărbătoritul trebuie să dea o petrecere cu lăutari.
În satele din jurul Brașovului, se păstrează și astăzi obiceiul de a merge cu „zăuritul” pe 7 ianuarie, de Sfântul Ion, la persoanele ce poartă acest nume sfant. „Iordăneala” (de la apa Iordanului, unde a fost botezat Iisus) e un obicei ce se practică în ziua de Sf. Ioan, după ieșirea de la biserică. Mai mulți feciori împrumută de la preot busuioc și-i cer o căldărușă cu agheasmă de la Bobotează. Când iese lumea de la biserică, nu lasă pe nimeni să iasă, până nu-i „iordănesc”, adică îl iau pe brațe, îl ridică în sus de trei ori, apoi îi stropesc cu agheasmă. Oamenii urați le dau bani, cu care tinerii fac seara o petrecere.
De asemenea, în ziua de Sânt-Ion există obiceiul numit „Iordănitul femeilor” (Tontoroiul femeilor) sau „Ciurica”, o petrecere a nevestelor. Femeile se adună la o gazdă, unde aduc fiecare alimente și băutură, și apoi petrec până dimineaţa, spunând că se „iordănesc”. Dimineața ieșeau pe drum, unde îi luau pe sus pe bărbații ieșiți întâmplător în calea lor și-i duceau cu forța la râu sau la o apă, amenințându-i că îi aruncă dacă nu se răscumpără, de obicei cu o vadră de vin. Unele femei mergeau prin case și-i stropeau cu apă pe cei pe care îi întâlneau. În unele sate, tinerele neveste erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual special, care cuprindea, printre altele, udatul cu apă la râu sau lac.