Expres
Psihiatrul Gabriel Diaconu, reacţie în scandalul Buhnici
Medicul psihiatru Gabriel Diaconu face o analiză în urma scandalului iscat de George Buhnici. Redăm mai jos postarea de pe pagina de Facebook a lui Gabriel Diaconu:
„Valul de reacţii, revoltă, dezgust, indignare şi caterincă la adresa infamului Buhnici a parfumat atmosfera de caniculă cu un vag damf de contra-feminism radical. De parcă până mai ieri am fi trăit într-o societate moderată, cuminţică, echilibrată emoţional, unde femeile să nu fie tratate, prea des, doar un rang mai sus de ovine, suine, taurine, respectiv copiii să-şi iubească mamele, mai ales în copilărie. După care, la vârstă adultă, să-şi trateze partenerele de parcă le-ar fi cumpărat din shop la reducere. Respectiv fetele, dacă devin astfel de taţi, ca pe prinţese. Acesta e misterul alchimic. Întrebarea e cine-i învaţă pe băieţeii de azi să fie măgarii de mai târziu? 
Prima ipoteză e că, undeva în genune, are loc un ciudat ritual de iniţiere între bărbaţi, unde deodată gena asta paleolitică, să-i spunem Fred şi Barney, e zgâriată cu lama şi, brusc hormonalizaţi, intră mânjii într-o goană pe drum, pe şes, încolo pe cărare, proces în care umilesc, maltratează, molestează şi mânjesc cu jeg tot ce prind. E o ipoteză care a fost deja perlaborată în psihologie, şi se numeşte ”teoria învăţării sociale a agresivităţii” a lui Albert Bandura. Profesioniştii care petrec timp în cabinet cu bărbaţi care-şi bat nevestele îţi vor spune că relaţia acestora cu mamele a fost viciată, relaţia cu tatăl coruptă, pervertită, iar introducerea lor în lumea ataşamentului emoţional făcută, pe cale de consecinţă, ţăndări, astfel că de mici sexualizează relaţiile pe care le au, respectiv le depersonalizează.
Pentru cei obosiţi de vocabularul tehnic, sper că ”sexualizarea” relaţiilor nu lasă vreo umbră de dubiu. Cât despre ”depersonalizează”, mă refer aici la faptul că, în relaţia cu o altă fiinţă vie, omul n-are empatie. Nu vede efectul şi consecinţele atitudinilor lui. Drept urmare poţi depersonaliza relaţia cu femeia, cu copilul, cu pisica sau cu hamsterul. Locul unde se petrece catastrofa e, aşadar, în copilărie. Desprinşi din sânul familiei disfuncţionale, loc de traumă, durere, nesiguranţă şi privaţiuni, omul caută să fugă, să-şi găsească un rost, dar groaza de singurătate îl predispune la diverse greşeli, dar şi un habitat al fantasmelor, fanteziilor unde continuă să caute ce-a pierdut. Mai exact copilăria.
Bunul meu prieten Alin Leş a făcut, pe această temă, un doctorat absolut epocal, în care explorează fantasma violului la român. Dincolo de fixaţiile orale, anale ale românului, elementul castrare, frică de abandon respectiv pedofilie/ pederastie e prezent, şi conturează un context cultural pentru comportamentul multor bărbaţi din arealul nostru. Alături de frică. Alături de ignoranţă. Sexul, intimitatea la persoane ”minore” sunt lucruri care fac parte din tăcerea complice a lumii în care trăim. Noi credem că sexualitatea e o achiziţie cam ca permisul de condus auto. Dar ne înşelăm amarnic. În loc să-i educăm pe copii, îi ameninţăm. În loc să le oferim informaţii, îi îndopăm cu dogmă şi doctrină, de obicei izvorâte din imaginaţia bolnavă a unor bărbaţi (!) care citează dintr-o carte de mituri, poveşti şi zicători (!), în marte parte pe marginea conceptului de pedeapsă, şi păcat. Nicidecum respect, cunoaştere reciprocă, explorarea corpului, integrarea angoaselor şi rezolvarea complexelor. Ce se întâmplă când tragi linie sub cele de deasupra? Ai o minimă explicaţie etio-patogenică a diverselor eructaţii, de obicei slobozite de bărbaţi asupra femeilor, convinşi fiind ei nevoie-mare că şi lor le place asta, doar că nu vor s-o recunoască.
N-ar fi un experiment fain dacă, măcar pentru o zi, am inversa rolurile? Dacă am lua un bărbat alandala pe care să-l trimitem pe-un trotuar al vieţii unde, la fiecare semafor, să-l fluiere din maşină diverse gagici, să-i zică de la aprozar o balşoi muiere ce i-ar face de l-ar prinde, eventual să-l mai şi pipăie la lift o cetăţeancă mai la asfinţit de viaţă, aşa, dar încă verde în cuget şi simţiri. Fapt este că e mizerabil, în bună parte, cum se poartă lumea. Spune un dicton că poţi recunoaşte gradul de civilizaţie al unui popor funcţie de cum se poartă cu copiii, bătrânii, femeile şi deţinuţii. Categoriile au toate, în comun, acelaşi domeniu de vulnerabilitate: gradul scăzut de libertate, şi dependenţa de o autoritate. Dar în acest clasor al celor defavorizaţi femeile n-au ce să caute, deşi iată-le, acolo sunt. Pentru că sunt otova, oameni, cetăţeni cu drept egal, şi drept urmare misoginia şi sexismul n-au ce să mai caute în conversaţie. Că ele persistă, polemic şi conversaţional e un reces, o relicvă, un atavism, umbra unui trecut nedemn să fie menţionat. Acel trecut pe care îl tot plâng oamenii pe la doctor, în terapie, în confesional. Un trecut sumbru, care-ţi ridică părul pe mâini şi pe spinare când femeia din faţa ta îţi spune despre cum a atins-o, cum a bruscat-o, cum a forţat-o, cum a siluit-o un oarecare. Un trecut în care i-a fost groază să vorbească, să spună cuiva (inclusiv altor femei), sau dacă s-a dus cumva în faţa unei persoane de autoritate a fost luată la mişto, persiflată, umilită din nou, şi aruncată pe uşă afară de cele mai multe ori.
Un astfel de trecut mă îndrituieşte, uneori, să-mi imaginez gardul, parul şi urmările dacă cineva i-ar face ceva fetei mele, sau soţiei mele. Doar că revanşismul n-are ce să caute în discursul public. Este pentru acest motiv că afirm, mai sus, că un ultra-feminism radicalizat, simetric ostil, nu-mi pare o soluţie bună. Apropos, dintr-un astfel de revanşism aflăm că există mame care-şi oropsesc fiicele, respectiv îşi învaţă băieţii cum să se poarte mizerabil, mai târziu, cu femeile pe care le iau, sau le au, în relaţie. Să nu uităm, totuşi, că există un arhetip al ”soacrei” pervaziv prin istorie, cultură şi civilizaţie, sau ce se întâmplă când citeşti mitul lui Oedip din sens invers. Mult zgomot pentru nimic, din păcate, rămâne după aceste 48 de ore de extorsiune a unui degajament. Pedepsirea exemplară a nătântocului nu va fi predată la ora de gramatică a sexelor, ba chiar se adaugă, nefast, la prăpastia conversaţiei. Pesemne că (încă) nu putem, nu ne pricepem mai bine, mai mult, mai cumsecade. Doar lacrimi, histrionisme şi patetism. Succint, doar neputinţă.“
Acest material este proprietatea site-ului Mytex.ro si poate fi preluat pe site-ul dvs doar cu citarea sursei prin afisarea linkului catre articolul din site-ul mytex.
