Etimologia termenului „Craciun” a iscat dispute intre filologi

Cea mai veche sarbatoare si cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca a vietii Mantuitorului, este sarbatoarea Nasterii Domnului, sarbatoare mostenita la romani sub genericul Craciun. Pe cat de specific poporului roman, acest termen este pe atat de disputat de specialistii care incearca sa-i gaseasca o explicatie lingvistica si logica. S-a afirmat ca exista o identitate intre expresia dacica „Craecio” si „Solstitiul de iarna”, ziua cea mai scurta si noaptea cea mai lunga a anului, data la care a avut loc nasterea dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Multi cercetatori straini, intre care si V. Miclosch (Viena 1861), atribuie origine slava, pe motivul ca acest termen se regaseste si la slavi, dar se constata ca raspandirea acestui cuvant in fara granitelor etnice romanesti este dovedita numai la slavii din imediata vecinatate a romanilor, la bulgari (cu sensul romanesc Kraciun) la ucrainieni carpatici (Kerecjuni), la cehi (Kracun) si la slavi tot Kracun. Este demn de retinut ca la popoarele slave nu exista un singur termen pentru aceasta sarbatoare, ci fiecare popor slav are o alta denumire.
Pledand pentru originea latina a termenului, „Lexiconul” romanesc de la 1825 al Scolii Ardelene deriva termenul de la „carnationem” (mancare de carne), in timp ce marele filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu, in „Magnum Etimologicum Romanie” ii atribuie provenienta de la latinescul „crestinum” (ziua de maine). In aceeasi maniera, cercetatorul german Hugo Schuchardt il deriva de la „Christi Jeiunium” (postul lui Hristos). Mult mai aproape de adevar, Vasile Parvan si apoi Pericle Papahaghi si Th. Capidan gasesc ca eponem etimologic cuvantul „Calationem”, in traducere, „chemare, convocare, intrunire”.
Asemanator, Aron si Ovid Densusianu, in mai multe studii identifica Craciunul cu latinescul „creationem”, in traducere: „zidire, creatie”. Imbinand parca aceste aprecieri, academicianul Al. Rosetti (1945) este de parere ca forma „Craciun” nu vine la noi direct din termenul latin, „creationem”, ci prin intermediul formei slave meridionale Kraciun (ca si colinda, Rusalii, Traian). Drept urmare, Dictionarul Academiei (1958) se pronunta pentru derivarea termenului din „dies Creationis” sau „Dies Calationis”.

La romani, Mos Craciun e ursuz si hapsan
In popor s-a pastrat legenda lui Mos Craciun, batranul hapsan, ursuz si deosebit de rautacios, sot al Craciunesei, care, desi avea un palat impozant, nu accepta sa gazduiasca pe nici un strain venit la Bethleem pentru a se inscrie, din porunca lui Cezar Augustus, pe listele de recensamant.
Peste voia sa, Craciuneasa, o femeie evlavioasa si deosebit de buna, gazduieste pe Maica Domnului in ieslea grajdului si o moseste la nasterea Fiului. De fapt, de la indeletnicirea sotiei sale, de moasa, i se trage numele de „mos”. Afland Craciun toate cele intamplate, ii taie mainile Craciunesei, dar prin minune cereasca Maica Domnului o vindeca. Miracolul dumnezeiesc il converteste pe Craciun la crestinism. De bucurie ca sotia sa a scapat de pedeapsa lui necugetata, Craciun aprinde un rug din cioate de brad in curtea lui si joaca hora cu toate slugile. Dupa joc, Imparte Fecioarei Maria daruri (lapte, cas, urda, smantana) pentru ea si copil. De aici rezulta transfigurarea lui Mos Craciun intr-un sfant care aduce de ziua nasterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care le aduc magii cei trei de la Rasarit.
Cantecele de bucurie adresate de slugile lui Craciun cu prilejul minunii lipirii mainilor stapanei Craciuneasa s-au transformat in colinde, care glorifica in mitologia crestina Nasterea lui Iisus.

Nasterea Domnului se praznuieste in 25 decembrie din secolul III
In ritualul sarbatorilor de Craciun se recunosc cu usurinta reminiscente folclorice de ordin mitologic, dovedind o sinteza a tuturor solemnitatilor, costumelor, superstitiilor si ritualurilor din cultul pagan al sarbatorilor de iarna consacrate cultului soarelui (zeul Mithra) si totodata cultului mortilor. La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatoririi Craciunului a concurat desigur si faptul ca mai toate popoarele din antichitatea aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie). Intre acestea, cea mai cunoscuta este cultul lui Mithrea, zeul soarelui, ziua de 22 decembrie fiind introdusa oficial de imparatul Aurelian in anul 274 ca zi de nastere a zeului Soare „Invingator in contra frigului si intunericului”. Opinia istoricilor este ca ziua de nastere a zeului Mithra a fost inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului, care fusese numit de proroci „Soarele dreptatii” (Maleahi) „Rasaritul cel de sus” (Zaharia, Luca), „Lumina lumii”, „Lumina spre descoperirea neamurilor” (Simion).
In Rasarit, pana la sfarsitul veacului al IV-lea, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica 6 ianuarie, prin argumentul biblic conform caruia Mantuitorul s-a botezat in aceeasi zi in care s-a nascut, obicei pe care l-a pastrat numai Biserica Armeana si astazi. S-au pastrat numeroase marturii cu privire la felul in care primii crestini au sarbatorit Nasterea Domnului. In ziua de Ajun se facea slujba pentru botezul catehumenilor, se citeau „Ceasurile mari”, se „umbla” cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Ziua sarbatorii era zi de repaus chiar si pentru servitori si sclavi. Erau oprite prin legi civile spectacolele si jocurile de teatru, circurile sau alte obiceiuri de distractie publica. Nu se ingenunchia in aceasta zi.