Eminescu, gazetarul nostru „contemporan”

La 160 de ani de la nașterea sa, se cuvine să reamintim că Mihai Eminescu, gazetarul, este aproape la fel de genial ca Eminescu, poetul, și pentru orice cititor care cunoaște cât de cât contextul politico-social contemporan, năucitor de actual. 

Despre Mihai Eminescu, a cărui copleșitoare personalitate e greu de cuprins în cuvinte, metaforele care să­i surprindă genialitatea s­au tocit de mult. La fel considera criticul și istoricul literar P.P Panaitescu, rămas în istorie drept Perpessicius: „O viață de om nu ajunge să suprindă totalitatea moștenirii literare a lui Eminescu, singura, de altminteri, ce a lăsat, căci, după cum se știe, coroanele mortuare i­au fost procurate cu talerul. Cele cincisprezece mii de file, majoritatea scrise cu multiplicarea grafiilor și implicațiilor, miile de pagini ale gazetelor care le­a scris (…), parcurgerea, cât de cât, a imensei bibliografii eminesciene (ediții, studii, monografii), a căror cunoaștere nu trebuie neglijată, creează condiții și situații din cele mai dificile”. Decantând atât eminescologia excesivă ­ cultul construit pe sintagme de manual, în care osanalele, tocite prin uz, se înghesuie, sufocând imaginea vie a poetului ­ cât și virulenta contestare a figurii eminesciene din ultimii ani, a rezultat limpede o realitate incontestabilă: Eminescu nu poate fi ignorat, iar rescrierea eminesciană trebuie să fie un efort de înțelegere și de comunicare a sensurilor, fără operații de cosmetizare și fără schimonosiri menite a­i „sincroniza” opera cu diverse tendințe și curente ulterioare scrierii ei, forțând descoperirea unor anticipări. Și astfel, redescoperim încă o dată că atunci când vrem să vorbim despre Eminescu trebuie, măcar pentru a fi onești cu noi înșine (dacă nu pentru a­i aduce cuvenitul tribut), doar să îl (re)citim.

Vervă polemică
Dimitrie Vatamaniuc afirma că publicistica eminesciană dezgropată din coloanele cotidianului bucureștean „Timpul” permite să se dea o judecată dreaptă și definitivă asupra acestui domeniu de activitate a poetului, considerat de G. Călinescu a fi cu nimic inferior creației literare. Pe de altă parte, nicăieri în gazetăria lui Eminescu nu se vede mai bine ca la „Curierul de Iași”, când devine ziarist profesionist, ce poate realiza geniul cu mijloace materiale reduse și într­un spațiu tipografic restrâns. Publicistica lui Eminescu la „Timpul”, între noiembrie 1877 și iunie 1883, e una cotidiană, răspunzând „chestiunilor zilei”, comentând însă evenimentele de politică externă și internă din perspectiva ziaristului de geniu, orientat spre viitor. Ceea ce îi situează astăzi publicistica în perfectă actualitate este nu numai problematica abordată și amploarea ei, ci și spectaculoasa vervă critică și polemică, greu de egalat. Dialogul său public cu contemporanii, susținut cu devotament și conștiință profesională, devine dialog cu noi, prin uriașa putere de a surprinde și a veșteji moravuri și năravuri politicianiste „perene”, ridicându­se de la particular la general și de la fenomenal la universal. Reproducem, spre exemplificare: „Dacă un om e la noi într­adevăr atât de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de­a­și vedea ideile întoarse și răsucite de adversarii lui, pretinși politici, după placul acestora, va vedea trăgându­se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i­au trecut vreodată, și în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după șoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor ușori”.
„Camera (Deputaților – n.n.) ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. (…) Și acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârâie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță. (…)  Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului – n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile… ș-atunci toate vor fi bune”…