Colindatorii aduc in case vestea Nasterii lui Hristos

Cel mai raspandit obicei al Ajunului de Craciun este colindatul, pe care il practica in special copiii, dar si feciorii si chiar adultii, in unele zone (Maramures). „Colindul”, in variantele „colindatul” sau „colinda”, semnifica vechiul obicei al copiilor si flacailor de a umbla din casa in casa, intonand cantece religioase. Insa, potrivit prof. Ioan Sorin Apan, radacinile datinii trebuie cautate mai departe, in vremurile precrestine, mai intai la popoarele nomade si abia apoi la cele sedentare, rolul acestuia fiind de a asigura perpetuarea belsugului si a norocului.
Prof. dr. Vasile Oltean spune ca termenul provine din latinescul „calendae”, nume care se da vechilor sarbatori pagane de Anul Nou, cand era obiceiul sa se faca urari de fericire si noroc pentru anul care incepe. Sub denumirea de „calendare” se intelegea la romani si prima zi a fiecarei luni. Obiceiul colindatului de Craciun este comun tuturor popoarelor crestine. In Franta ele se numesc „Chant de guets” sau „Noels”, in Italia „Cantico de natale”, in Spania, „Vilancieo de Noche Buena”, la vechii slavi „Kolenda”, la albanezi, „Colandra” la lituanieni „Kalendo”, la germani „Kalende”. Tematic, textul colindelor este foarte variat, ele putand fi totusi grupate astfel: „Colindele Domnului” (Nasterea, Fecioara Maria, Bunavestire, Pestera nasterii, Vestirea pastorilor, Inchinarea pastorilor, Pornirea magilor, Patimile Domnului s.a.), „Colindele Domnului” (de mic copil, de fata mare, de flacau, de om bogat, milostiv, de preot, de cioban, vanator, pescar, viteaz); „Colinde solare”, „Colinde domestice” s.a.

Teatrul de Irozi
Ele, mai precis textele acestora, au generat o forma mai complexa a teatrului popular, cunoscut drept „Craii”, „Mironositele”, „Ursul”, „Bata”, „Capra”, „Strigarea peste sat”. Acestea devin adevarate alaiuri carnavaleresti, unul dintre cele mai interesante, dar aproape disparut, facand parte mai mult din categoria misterelor, este „Vicleimul” („Viflaimul” sau „Irozii”). Prin portul actantilor, amintesc de romani, iar alaiul poarta o lumina care reprezinta pestera din Bethleem, de unde i se trage si numele, in care s-a nascut Iisus. In alaiul Vicleimului se afla un mos cu barba lunga, cu cojocul intors pe afara, reprezentand bufonul romanilor, precum si o paiata cu clopotei la picioare, inarmata cu un bat nazdravan. Obiceiul se mai practica in Maramures, alaiul, pe langa Irod, cei trei magi si soldatii romani, fiind completat cu draci, in costumatii cat mai infricosatoare si facand un zgomot infernal, preot, ingeri, ciobani, calugari, iar textul este imbogatit si adaptat, fiind presarat cu colinde.
Interesanta este expresia „lerui ler”, refren al numeroaselor colinde romanesti intalnit sub forma „O lerui Doamne”, „Hai lerui ler”, „Ler Doamne ler”, care are tot o etimologie latina, fiind o prelucrare a latinescului „Alleluia”, dupa arabul „Halle lui ah” si care se intalneste atat la slavi, cat si la popoarele latine. Literal, „Aleluia”, inseamna „Laudati pe Domnul!”, astfel incat „Lerui , Doamne, Lerui” se poate traduce prin „Marire Tie, Doamne, marire Tie!”.
Celelalte refrene, ca „Florile dalbe”, „Linu-i lin si iarasi lin”, „Zuirel de Ziua”, „Dai Domnului Doamne”, „Velerin si veler Doamne”, sunt izvorate din imaginatia colindatorilor, pentru rima si vers.

Ei trebuie primiti cu multa dragoste
In satele din toate partile tarii, cardurile de colindatori gaseau toate portile caselor deschise, avand dreptul sa intre oriunde si sa cante la orice fereastra si chiar de a face, inevitabil, „mici stricaciuni”. Numai astazi prin orase, dar si prin unele sate, colindatorii trebuie sa-si ceara voie (ca sa nu mai vorbim de sonerii si interfoane) de la gazde, inainte de a-si incepe cantarea. Totusi, fiecare aproape isi are copiii lui, fiecare a fost copil si-si aduce aminte de taria si curatenia bucuriei copilaresti in asteptarea serii de colind. Traditia cere ca fiecare gazda sa se ingrijeasca de colaci, covrigi, de mere, nuci, ceva maruntis si alte cateva lucruri cu multa bucurie, pentru ca ei vestesc Nasterea Domnului Hristos, asemenea ingerilor si pastorilor din noaptea magica de acum peste 2000 de ani. Bucovinenii cred ca mai inainte de vreme foarte multe rautati faceau oamenii, din pricina ca uitasera de Dumnezeu. Pentru a-i scapa de la pacate, Dumnezeu a lasat colindele, ca in fiecare an la Craciun numele cel sfant al Domnului sa vina neaparat la urechile oamenilor si astfel lumea va incapea pe mana lor. Pentru aceste motive, colindatorii se primesc cu dragoste, si a doua zi fiecare gospodar va gasi de cuviinta sa se laude ca l-au colindat multi. Colindatorii vin in casa cu numele Domnului, menit sa risipeasca tristetea si sa aduca speranta, deci se considera ca un pacat mare faptul ca unii nu primesc colindatorii si chiar li se adreseaza blesteme ori sunt pedepsiti intr-un fel. Colindul se canta sau afara din casa, sau in casa. Prin unele sate este obiceiul ca in seara de Ajun sa se cante numai unul din colindele: „Asta seara e seara mare” sau „Doamnele icea in aceste curti”, la fereastra, fara a intra in casa sau de a cere plata, si de aceea, aceste doua colinde se mai numesc si „colinde de fereastra”. In mai multe zone, in ziua de Craciun, dupa ce au mancat de pranz, se strang flacaii toti la un loc si daca satul este mare, se despart in doua cete de cate opt sau zece si isi impart zonele de colindat. De aceasta data nu mai stau ca seara, sa colinde la fereastra, ci acum intra in casa si canta mai intai „colindul cel mare” sau „colindul casei”, incepand chiar de cand intra pe usa, si apoi alte colinde, dupa cum sunt imbiati de gazde.