Cea mai lungă noapte din an, petreceri și ritualuri. Ziua începe că crească

Cea mai lungă noapte din an, petreceri și ritualuri. Ziua începe că crească

Solstițiul de iarnă 2024 are loc pe 21 decembrie, la ora 11.21, iar din acest punct durata zilei începe să crească timp de șase luni, până la solstițiul de vară. Ziua ține sub nouă ore, iar noaptea are peste 15 ore.
În ultimii patru ani, solstițiul de iarnă a fost pe 21 decembrie, cu excepția anului trecut, când a fost pe data de 22. În ziua solstițiului, Soarele răsare cu câteva minute înainte de ora 8.00 şi va apune în jurul orei 16.30. În 2025, solstițiul va fi tot pe 21 decembrie, la ora 17.03, scrie pe pagina Observatorului Astronomic Amiral Vasile Urseanu.

Solstițiul de iarnă 2024 – Explicații astronomice

Momentul solstițiului de iarnă, respectiv al începutului iernii astronomice, are loc în jurul datelor de 21 și 22 decembrie. Începând de la această dată, până la 22 iunie, durata zilelor va crește continuu, iar cea a nopților va scădea în mod corespunzător.
La această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore și 50 minute, iar durata nopții are valoarea maximă, de 15 ore și 10 minute (pentru București). În emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcând începutul verii astronomice.
Denumirea de solstițiu („Soarele stă”) este dată de faptul că la data respectivă are loc schimbarea gradientului mișcării Soarelui în raport cu declinațiile acestuia.
Iarna meteorologică începe teoretic la 1 decembrie, iar începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis, cel al solstițiului de iarnă. El este legat de mișcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească, ce reprezinta consecința mișcării reale a Pământului în jurul Soarelui.
Axa polilor Pământului își păstrează (în primă aproximație) direcția fixă în spațiu, ea fiind înclinata cu 66° 33′ față de planul orbitei terestre. Din acest motiv, Soarele parcurge în decurs de un an cercul sferei cerești numit „ecliptică”, a cărui înclinare față de ecuatorul ceresc este de 23° 27′.
La momentul solstițiului de iarnă Soarele se află în emisfera australă a sferei cerești, la distanța unghiulară maximă de 23° 27′ sud față de ecuator, el efectuând mișcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit „tropicul Capricornului”. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor și a nopților, precum și succesiunea anotimpurilor.
La data solstițiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27′ la sud de punctul cardinal est și apune tot cu același unghi spre sud față de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el „urcă” – ținând cont de latitudinea medie a țării noastre, de 45° – la numai 21° față de orizont.

Petreceri și procesiuni

Populațiile din vechime țineau multe sărbători în preajma solstițiului, chiar dacă nu aveau așa de multe cunoștințe de astronomie.
Erau procesiuni în locurile considerate sacre, se țineau festinuri cu mâncare, băutură. Oamenii sărbătoreau faptul că ziua începea să crească, mai ales după luni întregi de frig și de întuneric, în condițiile în care era scump să iluminezi casele cu lumânări sau opaițe. Aceste sărbători erau un mod grozav de a rupe monotonia hibernală.
Cultul Soarelui era extrem de important pentru oamenii din vechime.
Celții țineau ospețe uriașe cu mâncare, băutură și focuri întreținute prin arderea multor trunchiuri de copac, în cinstea faptului că zilele începeau să devină tot mai lungi, după solstițiu.

Renașterea Soarelui devine sărbătoarea Nașterii Domnului

Pentru daci, solstiţiul de iarnă reprezenta o luptă între lumină şi întuneric, iar ei participau la luptă de partea luminii. Tot cu ocazia solstiţiului de iarnă, dacii sacrificau porcul, eveniment urmat de o mare sărbătoare. Timp de cinci zile, 17-23 decembrie, la romani erau sărbătorite Saturnaliile – zile de sărbătoare în onoarea zeului Saturn. Pentru vechile civilizaţii, ziua solstiţiului era ziua naşterii zeilor, când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat prin renaşterea naturii. În calendarele romane, ziua de 25 decembrie era indicată drept ziua naşterii Soarelui, ajuns în imperiul roman prin pătrunderea Mithraismului oriental. Creştinismul a adoptat această zi, considerându-o ziua naşterii Fiului lui Dumnezeu în ieslea din Betleem. „Dintre toate acestea, Sărbătoarea Crăciunului, coborând din tradiţiile păgâne ale Cultului Soarelui sau al zeului Mitra şi constând din eforturile de acompaniere a zeităţii solare aflate în dificultate, în cea mai lungă noapte de peste an, prin arderea neîntreruptă a unei buturugi – „Crăciun” – în sobă, însoţită de incantaţii şi rugăciuni pentru renaşterea astrului solar, s-a transformat în cea mai mare sărbătoare religioasă a anului, dedicată Naşterii lui Iisus Hristos”, spune profesorul Corneliu Bucur, citat de Adevărul.

Parade cu măști

Pe lângă tradiţia arderii unei buturugi sau a unui brad în cea mai lungă noapte din an, există și alte obiceiuri. „Pentru a sărbători solstiţiul de iarnă, românii organizează defilări de măşti în cadrul cărora se deghizează în animale (precum ursul, capra, cerbul, calul, care au o însemnătate simbolică în folclorul tradiţional) şi dansează. Bărbaţii, îmbrăcaţi în piei de animale şi cu măşti, acompaniaţi de oameni îmbrăcaţi în costume populare, străbat principalele drumuri din sate prezentând, prin dans şi muzică, ritualuri precreştine transformate în adevărate spectacole teatrale”, spun specialiştii Institutului Cultural Român, citați de aceeași sursă.
În vechime, exista şi obiceiul ca în noaptea solstiţiului de iarnă oamenii să urce pe un deal, având în mână torţe aprinse. Aşa întâmpinau răsăritul soarelui, iar momentul se transforma într-o petrecere în jurul focului. De asemenea, oamenii cred că în această zi nu este bine să fii singur, de aceea trebuie să te îngrijeşti să ai pe cineva alături de tine pentru a trece cu bine peste noaptea cea mai lungă.

Mitologiile vorbesc despre monștri ce fură Soarele

Solstiţiul de iarnă este considerat momentul luptei între lumină şi întuneric, între bine şi rău sau între viaţă şi moarte. Din această zi, lumina biruieşte întunericul, iar zilele calendaristice devin tot mai lungi, nopţile scurtându-se proporţional.
Tradițiile culturale din întreaga emisferă nordică presupun de multe ori povești lângă foc despre monștri mitici care fură Soarele, fac farse sau încearcă să mănânce oamenii nefericiți în întuneric.
Dar uneori, poveștile despre solstițiu se referă și la ființe mai blânde care ne ajută în timpul anotimpului cel mai sărăcăcios.

În mitologia finlandeză, se spune că Louhi, „zeița vrăjitoare a Nordului”, a răpit Soarele și Luna și i-a ținut captivi într-o munte, provocând întunericul iernii.
Popoarele Yupik, indigene ale Arcticului, povestesc despre Kogukhpak, monștri subterani cu corpuri bombate și picioare asemănătoare cu cele ale broaștelor, care puteau fi omorâți doar de lumina solară.
În solstițiul de iarnă, Kogukhpak ieșeau să vâneze, iar cadavrele mamuților se spunea că sunt corpurile celor care au stat prea mult afară și au murit când soarele s-a întors.
În mitologia greacă, Kallikantzaros erau creaturi mici, furioase, asemănătoare cu gnomii, care trăiau sub pământ și încercau să taie arborele vieții. La fel ca și Kogukhpak, puteau fi uciși doar de lumina soarelui și ieșeau în timpul solstițiului să facă ravagii în case și sate.
Se spunea că nu erau foarte deștepți și nu puteau număra mai mult de trei, așa că sătenii puneau strecurători pentru a-i alunga. Kallikantzaros încercau să numere găurile din strecurătoare până la răsărit și apoi trebuiau să se întoarcă sub pământ înainte să poată provoca vreo nelegiuire.
În timpul solstițiului de iarnă existau și povești despre ființe mai blânde, iar o varietate de zei și zeițe erau venerați, cum ar fi Tonantzin în Mexic, Cailleach Bheru în Scoția sau Horus în Egipt.
Solstițiul de iarnă a fost, de asemenea, sărbătorit pentru regenerarea sau renașterea Pământului, iar zeița scandinavă Beiwe este asociată cu sănătatea și fertilitatea.
Se credea că ea călătorea prin cerul nopții într-o structură făcută din oase de ren cu fiica ei, Beiwe-Neia, pentru a aduce înapoi vegetația cu care se hrăneau renii. Din acest motiv, era venerată în această perioadă a anului.