BRAȘOV. S-a stins ultimul mare luptător anticomunist

Brașoveanul Nicolae Purcărea, supraviețuitor a 20 de ani de închisoare politică și al Fenomenului Pitești, declarat de către UNESCO „tezaur uman viu”, a plecat în această dimineață la cele veșnice. În decembrie ar fi împlinit 92 de ani. Purcărea era ultimul membru fondator al filialei Brașov a Asociației Foștilor Deținuți Politic din România, înființate în 2 ianuarie 1990. În ultimul an a fost țintuit la pat de boală, dar își păstrase luciditatea.

 Torturat ca să devină călău, Nicolae Purcărea a învins prin credință nestrămutată în Dumnezeu, în cei 18 ani de ororile din temnițele prin care a trecut – Pitești, Poarta Albă, Valea Neagră, Craiova, Gherla, Codlea, Culmea, Periprava, Galați, Jilava și Aiud. După pătimirea din temniță, Nicolae Purcărea obișnuia să spună: „Nu cel ce ține bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor”.

Un om de o deosebită delicateţe sufletească, de blândeţe, fără nici o urmă de ură sau de furie vindicativă, un om care a știut să depășească îngrozitoarele torturi fizice, psihice și spirituale și să lase moștenire nu numai o frumoasă și bogată lucrare de sculptură populară românească, dar și un volum impresionant de memorii, o mărturie vie a trăirilor și a crezului unei întregi generaţii de tineri: „Urlă haita”, lansat în 2013. „Am rămas astăzi o mână de oameni din generaţia mea care încă mai suntem mărturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat este viu și va dăinui în veci, cât va trăi omul pe pământ. Credinţa în Dumnezeu și dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru”, mărturisea la lansare brașoveanul.

20 de ani de suferinţe cumplite

Nicolae Purcărea s-a născut la 13 decembrie 1923, în Șcheii Brașovului. În timpul liceului a intrat în Frățiile de Cruce, fiind arestat în 1941, și condamnat de tribunalele militare antonesciene la 15 ani detenție, pentru „activitate legionară și terorism”, împreună cu alte mii de elevi eminenți din întreaga țară. Este eliberat în baza unui decret de grațiere din 1944.

În august 1944 este din nou arestat și ținut închis până în decembrie 1945.

În perioada studenției, intră într-un grup de rezistență armată al învățătorului Dumitru Alexandrescu, care opera în Munții Argeșului, pentru a asigura un front intern de gherilă împotriva ocupantului sovietic. Este arestat în 1950 și condamnat la 7 ani muncă silnică, fiind trimis la închisoarea Pitești unde avea să fiu supus abominabilului experiment al reeducării prin tortură, după care va fi trimis la lagărul de muncă de la Poarta Albă (Canalul Dunăre-Marea Neagră).

Va fi aspru pedepsit printr-o îndelungă izolare la închisoarea Gherla, pentru divulgarea crimelor de la Pitești. În 1956 a fost eliberat din închisoare, dar trimis cu domiciu obligatoriu în Lătești, sat al deținuților politici izolat total în Bărăgan. Aici o va cunoaște pe cea care avea să-i devină soție.

În anul 1958, la puţin timp după căsătorie, cei doi sunt separați și închiși iarăși: soția în temnițele din Miercurea-Ciuc și Oradea, iar Nicolae Purcărea în lagărul de muncă silnică Noua Culme. După o perioadă petrecută în lagărele din Deltă, în anul 1960, Nicolae Purcărea este expediat la închisoarea Aiud. De aici se va elibera în 1964.

În timpul a 20 ani de detenție, a trecut prin închisorile Pitești, Poarta Alba, Valea Neagra, Craiova, Gherla, Codlea, Culmea, Periprava, Galați, Jilava și Aiud.

„Torţionarii voiau să ne fure sufletul”

O singură dorință mai avea la 90 de ani Nicolae Purcărea – să-l mai ajute picioarele, să mai aibă forţă fizică, pentru că mai are multe de făcut, conștient fiind că tinerii trebuie să afle adevărurile fundamentale: „Nu mi-e frică decât de Dumnezeu, de păcat și de momentul când forțele fizice mă vor scoate din luptă. Am avut în închisoare un dușman care ne voia spiritul, sufletul. Lupta dusă de noi acolo a fost nu atât cu cei care ne anchetau, ne băteau sau ne torturau, ci cu încercările lor de a ne fura sufletul. Însă spiritul și credința au fost cele care ne-au salvat și ne-au ținut în viață în toți acei ani teribili. Mă întreba mereu ofițerul Ţurcanu, care m-a anchetat, după ce mă chinuia crunt: «mai crezi în Dumnezeu?», iar eu îi răspundeam mereu că încă mai cred, «pentru că acesta este singurul lucru care mi-a mai rămas». Legătura noastră cu Dumnezeu a fost singurul fir care ne mai ținea în viață. A fost o luptă foarte grea, pe care, spun eu, am reușit să o câștigăm datorită credinței noastre în Dumnezeu”.

Tezaur uman viu

Declarat „tezaur uman viu” de către UNESCO, în 2013, Nicolae Purcărea era și un artist desăvârșit în sculptură, care și-a descoperit pasiunea în închisoare. Acum, casa artistului brașovean poate fi considerată un muzeu, fiind expuse operele, cât și piesele de mobilier din lemn realizate de el.

După eliberare, nu i s-a mai permis niciodată să-și reia cursurile întrerupte în 1950. Se va retrage în casa din Șcheii Brașovului și va pune în valoare marea sa pasiune pentru sculptură, întreaga sa casă, chiar și poarta fiind sculptate și împodobite de mâna fostului deţinut politic.

Primul obiect confecționat, o tavă de servit, l-a realizat când avea 18 ani, în 1943, când, spune artistul popular, „eram închis la Alba-Iulia. Era o perioadă în care Mareșalul Ion Antonescu îi «vâna» pe legionarii care făceau parte din «frățiile de cruce». Am fost în închisoare și după 1944, de această dată urmărit de socialiști. În 1963 eram la Aiud, unde se făcea readaptarea la noua societate socialistă. În 1964 am fost eliberat, dar am fost sub lupa lor până în 1989”.  După ce a scăpat din închisorile comuniste, artistul brașovean a fost merceolog, dar a și lucrat la un atelier în care se produceau sicrie, unde, a spus el, „sculptam florile de pe coșciuge”.

Colaborator al profesorului Apan

Va deveni unul din cei mai apreciați și căutați meșteri de artă populară, având mii de ucenici care au deprins acest minunat meșteșug de la el. După 1990 a fost ales președinte al Uniunii Creatorilor Populari din România. Mai bine de zece ani, Nicolae Purcărea a coordonat atelierele de cioplituri în lemn de la Minisatul Sf. Andrei din Colegiul Andrei Șaguna, condus de regretatul profesor Ioan Sorin Apan. Însă, cu modestie, maestrul a refuzat întotdeauna titlul de profesor, pe care îl merita cu prisosinţă. „Dacă România a avut norocul de a moșteni cel mai mare tezaur de artă populară din întreaga lume, ar fi fost mare păcat ca Brașovul să fie vitregit de existența unui asemenea centru de creație populară. Obligația oricărui creator popular este de a forma o școală. Deși în toate muzeele din lume este cunoscută deja școala Purcărea în ceea ce privește sculptura tradițională românească, am dorit ca ea să fie prezentă și în acest liceu. Mie îmi revine sarcina de a lăsa la Șaguna această tradiție”, declara acum câţiva ani șcheianul, despre care Apan vorbea adeseori cu admiraţie și respect: „20 de ani a stat în închisori, uneori în izolare deplină, neiubit decât de Dumnezeu”.

Printre cei care au furat meserie este un brașovean, el și-a amintit de Daniel Bucur, care locuiește acum în Austria: „El a realizat, pentru localitatea în care este acum stabilit, un lanț cu 1.000 de zale. Pentru un sculptor în lemn, lanțul este piatra de încercare. Dintr-o bucată de lemn trebuie să cioplești zalele. Eu am început să sculptez primul lanț în anul 2000 și mi-a reușit abia după mai multe încercări”, a mai spus Purcărea. Un alt ucenic al meșterului brașovean, „este Zina, care locuiește în Șchei. A venit aici în urmă cu mai mulți ani, pentru a se pregăti pentru admiterea la facultate. La un moment dat mi-a cerut o daltă. A făcut un «dinte de lup» (element ce este folosit în crearea zig-zagurilor – n.red) și atunci mi-am dat seama că este foarte talentată”. 

Întotdeauna, a mai spus el, „prin arta populară am încercat să-i leg pe elevii mei în tradiții, de pământ, încercând astfel să-i determin să rămână în România”.

După 1990 a publicat și o lucrare dedicată… „consumatorilor de artă populară”, un ghid practic care conține ceea ar trebui să știe un om care intră într-un muzeu. 

Casa artistului, monument istoric

Scara de lemn din casă, pe care se urcă de la parter la mansardă, este lucrarea de suflet a brașoveanului: „Am realizat-o în anii ’70, împreună cu soția mea. Apoi am confecționat și celelalte piese de mobilier din casă, dar și poarta de la intrare”. Scara este din lemn de stejar și a fost sculptată într-un an.  „Ca element de noutate, am renunțat la bara de fugă, adică la balustradă, și am realizat stâlpi din treaptă în treaptă. Totuși, la această scară este o greșeală, pe care numai specialiștii o pot descoperi”, explica el. De altfel, Purcărea a mai confecționat câteva scări asemănătoare, dar spunea, „sunt extrem  pretențioase și de greu de confecționat”.

Nicolae Purcărea locuia într-o casă casa construită în 1837 de bunicul lui, Mitrică Purcărea, căpitan de poștalion. „Avea căruțe, cai și era plecat cu lunile. Tot terenul din zonă a fost al lui. Când am renovat casa, am găsit o grindă pe care sculptat anul construcției, pe care am decupat-o. Am folosit-o ulterior ca document, pentru a demonstra anul construcției casei”.

Chiar poarta casei este un monument de artă în sine (foto 2).

„A plecat dintre noi domnul Purcărea, aşa cum a trăit, discret. Ne va lipsi zîmbetul domniei sale şi bunătatea cu care înconjura pe toată lumea. Nu a urât pe nimeni, deşi comuniştii l-au condamnat la 20 de ani de temniţă, pentru că a luptat cu arma în mână pentru ţară şi poporul său. Este o zi grea pentru toţi aceia care ştiu să aprecieze curajul şi demnitatea acelora care s-au jerfit pentru România. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”, a postat pe contul său de Facebook fostul președinte al Asociației 15 Noiembrie 1987, Florin Postolachi (foto 3, stânga – la comemorarea altui mare luptător anticomunist, Gavrilă Ogoranu), care i-a fost aproape în ultimii ani.

Dumnezeu să-l odihnească!