BRAŞOV 1987 – după 30 de ani

Pentru mulți istorici, revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din 1987 a fost „începutul sfârșitului” regimului comunist din România, chiar dacă a fost o revoltă de o zi, şi cea mai semnificativă acţiune de dizidenţă din Europa de Est a sfărşitului de deceniu 8. La 30 de ani de la acel moment istoric, care a pus România pe harta anticomunismului european, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, prin directorul său, Nicolae Pepene, a dezvoltat un întreg proiect cultural menit să valorizeze la nivel național și internațional momentul istoric 15 Noiembrie 1987, cu scopul de a asigura o aniversare care să onoreze comunitatea brașoveană și statul român. „Am vrut să aducem la locul cuvenit această revoltă care ar trebui să ne facă să fim mândri că suntem braşoveni”, afirmă directorul Muzeului de Istorie.

„Jos Ceauşescu! Jos comunismul!”

Într-o Românie sumbră, în care oamenii deveniseră o masă amorfă de fiinţe abrutizate de foame, frică şi frig, revolta de la Braşov, din 15 Noiembrie 1987, a aprins scânteia speranţei, a dat semnalul că „se poate”, că orice coşmar are un sfârşit. Revolta de acum 30 de ani a fost spontană, n-a fost programată şi a pornit de la muncitorii de la uzina „Steagul Roşu”, care şi-au primit cu întârziere leafa, şi aceea înjumătăţită, fără vreo explicaţie. Pentru nişte oameni care, asemenea a 99% dintre români, trăiau de azi pe mâine, ca într-un lagăr de muncă – munceau 6-7 zile pe săptămână, în frig, fără apă caldă, fără curent, cu hrana pe raţie infimă, care şi pentru hârtia igienică stăteau la coadă ore în şir, fără a fi siguri că vor mai „prinde”, care puteau face închisoare şi pentru un banc cu aluzii politice – a fost picătura care a umplut paharul. Refuzul dialogului din partea mai-marilor i-a scos din uzină şi sute de oameni au pornit spre centru. Asta s-a întâmplat într-o zi „de sărbătoare”, de vot, când aveau loc alegerile, o mascaradă, în care candidaţii desemnaţi de PCR ieşeau cu 99,9%.
În jurul orei 10.00, liniştea oraşului a fost spulberată. O mare parte dintre muncitorii de la uzina „Steagul Roşu” au pornit într-un marş de protest spre centrul Braşovului, strigând „Vrem libertate şi pâine!”, „Vrem duminica înapoi!”, „Vrem mâncare la copii!” şi „Vrem lumină şi căldură!”. Pe măsură ce înainta, coloanei i s-au adăugat sute şi chiar mii de oameni. Erau elevi, studenţi, muncitori, oameni de diferite profesii, care pentru prima dată aveau curajul să protesteze şi aveau să o facă – aşa cum se va vedea – cu mult curaj, dar şi cu multă furie.
În faţa Spitalului Judeţean oamenii au îngenuncheat şi au rostit „Tatăl nostru”, apoi s-au auzit versurile din „Deşteaptă-te române!”, imn ce avea să fie din nou intonat în Decembrie 1989 şo apoi să devină Imnul Naţional. Tot atunci s-au strigat prima dată şi sloganurile: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”. Pe străzi nu mai putea fi văzut în acele momente nici un miliţian, iar circulaţia era blocată peste tot. A fost o revoltă ce a surprins autorităţile, în primele momente, având în vedere că cea mai mare parte dintre lucrătorii aparatului de miliţie şi securitate se aflau în dispozitiv, pe la secţiile de votare, pentru a asigura desfăşurarea corespunzătoare a alegerilor. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze. De altfel, unul dintre meritele protagoniştilor este şi faptul că recunosc importanţa pe care a avut-o sprijinul braşovenilor. Acest suport a făcut posibilă transformarea protestului dintr-unul social într-unul politic.

Începutul revoltei

S-a stabilit la ancheta ulterioară evenimentelor, că unul dintre locurile principale unde a început revolta a fost secţia 440 (Matriţerie-Modelărie) de la Întreprinderea „Steagul Roşu”. Spiritul contestatar s-a manifestat încă din după-amiaza zilei anterioare, cea de 14 noiembrie, când muncitorii au constatat cu surprindere că li s-au făcut, fără nici cea mai mică explicaţie, reţineri din salarii. La încercarea de a afla care sunt cauzele au fost acuzaţi de instigare la grevă.
A doua zi – deşi era duminică munceau – au întrerupt lucrul şi au plecat spre sediul Primăriei şi al Comitetului judeţean de partid, pentru a cere explicaţii. Aici evenimentele au degenerat, ajungându-se la bruscări şi devastări, situaţie generată în mod special de opulenţa în care trăiau şi lucrau cei din aparatul de partid. Acest fapt a fost constatat de oamenii care au pătruns în cele două clădiri şi care aruncau pe geamuri, celor rămaşi afară, portocale, pâine, sticle de cola, ţigări fine.
Ceea ce pare absolut firesc astăzi, atunci părea un adevărat lux, în condiţiile în care aproape toate alimentele de bază erau cartelate, ca în vremuri de război, se muncea şapte zile pe săptămână, oamenii trăiau în frig, curentul era raţionalizat. Dar mai ales se trăia în teroare, libertatea fiind aproape inexistentă.

Anchetaţi, torturaţi, condamnaţi, deportaţi

Deşi autorităţile au fost luate prin surprindere, au reacţionat rapid şi unitar, coloanele cu manifestanţi au fost în cele din urmă împrăştiate şi s-au operat imediat arestări. Au urmat intervenția brutală a trupelor speciale, anchetele, arestările, tortura, procesul, condamnările și deportările. Peste 500 de persoane au fost anchetate. Anchetele, pentru unii din cei arestaţi, s-au desfăşurat atât la Braşov, cât şi la Bucureşti. Identificarea capilor revoltei s-a făcut pe baza prelucrării imaginilor realizate de secţia „F”(filaj) din Securitate, pe baza informaţiilor obţinute prin tortură de la cei arestaţi în prima şi a doua zi, dar mai ales pe baza informaţiilor oferite de reţelele de informatori din întreprindere şi din întregul oraş. „Sistemul” funcţiona eficient.
Pentru a se lucra cu operativitate, echipele de anchetatori au fost suplimentate cu efective din alte judeţe. Procesul muncitorilor a avut loc pe data de 3 decembrie 1987 şi s-a desfăşurat cu uşile închise. A fost foarte atent monitorizat de primul-secretar al judeţului, Petre Preoteasa, şi de Securitate. Cu o zi înainte, pentru buna lui desfăşurare, venise de la Bucureşti chiar ministrul de Interne, Petre Postelnicu. Anterior, în numeroase şedinţe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea, pentru a da un exemplu. 61 din cei arestaţi iniţial au fost condamnaţi la pedepse cu executare la locul de muncă între 6 luni şi 3 ani, iar suplimentar s-a luat măsura îndepărtării lor din oraş şi a stabilirii domiciliului obligatoriu în alte oraşe, deşi hotărârile cu privire la asemenea măsuri fuseseră abrogate încă de la sfârşitul anilor ’50. În timpul anchetelor cei arestaţi, torturaţi, deportaţi au fost consideraţi „elemente turbulente” sau „elemente huliganice”, tocmai datorită devastărilor din cele două sedii ale puterii locale, încercare nereuşită de a da un alt sens protestului pentru ca, până la urmă, România anului 1987 era un stat totalitar în care grevele şi oponenţii politici nu existau. Soţiilor acestora li s-a cerut să-şi urmeze soţii sau să divorţeze, fiind permanent tracasate de organele de Securitate şi Miliţie. Câţiva dintre cei ce au condus revolta au murit inexplicabil. Cele mai cunoscute cazuri sunt: Cornel Vulpe şi Vasile Vieru, oameni tineri, care au murit la scurt timp după anchetă, îmbolnăvindu-se fulgerător şi ireversibil.

Embargo total asupra informaţiei

La vremea aceea, informaţiile cu privire la evenimentele petrecute la Braşov au fost strict controlate de partid şi de Securitate, fiind instituit un embargou total.
Nu s-a ştiut aproape nimic nici în localităţile apropiate din judeţ şi cu atât mai puţin, în cele din afara judeţului. Informaţii, însă, ne parveneau pe calea undelor, de la posturile de radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. Erau ascultate cu frică, fără a fi însă comentate de teama informatorilor. De asemenea, informaţii importante despre revolta muncitorilor de la Braşov se aflau inserate în coloanele unor ziare din străinătate, în mod deosebit din Franţa, Italia şi Germania.
În presa românească, atât în cea centrală, cât şi în cea locală, nu transpărea nici cel mai mic indiciu despre cele petrecute. Titlurile lunii noiembrie 1987, din gazetele româneşti, care ţineau capul de ziar, erau cele referitoare la rezultatele alegerilor, vizita întreprinsă de Ceauşescu în Yugoslavia, vizita ce urma să o facă în Egipt, vizita oficială de prietenie a preşedintelui Etiopiei…
Dacă embargoul instituit asupra informaţiilor referitoare la cele petrecute la Braşov, e de înţeles pentru un regim totalitar, aşa cum a fost cel din România comunistă, reţinerile pe care le-au avut autorităţile române, cel puţin până anul acesta, de  a pune la dispoziţie întreaga documentaţie cu cele petrecute atunci, nu au nici o explicaţie plauzibilă, decât un soi de complicitate tacită şi condamnabilă.

Rememorare dureroasă şi astăzi

Puţini ştiu sau bănuiesc măcar, dar pentru „novembrişti”, rememorarea an de an înseamnă un cuţit răsucit în rană, amintirea chinurilor, a torturilor fizice şi mai ales psihice inimaginabile la care au fost supuşi şi ei, şi familiile lor, este la fel de vie şi teribil de dureroasă. De altfel, unii au ales să stea departe de Braşov şi să încerce să uite. Mărturiile lor despre zilele cumplite le puteţi citi într-o nouă ediţie, mai amplă, a volumului semnat de istoricul Marius Oprea, „Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987”. Programul manifestărilor îl găsiţi în primul link de mai jos.

Citiţi şi:

BRAȘOV. Iohannis vine la celebrarea revoltei din 15 Noiembrie 1987

BRAȘOV 1987-2017 va fi „o aniversare, nu o comemorare”

BRAȘOV. Parchetul General cercetează acțiunile represive ale revoltei anticomuniste din 15 noiembrie 1987!!!