Și Ajunul Crăciunului e zi plină de tradiții și superstiții

Și Ajunul Crăciunului e zi plină de tradiții și superstiții

Etnograful şi folcloristul Tudor Pamfile nota faptul că de acest moment, al Ajunului Crăciunului, sunt legate o puzderie de obiceiuri păstrate astăzi mai mult la sate, puţine fiind locurile în care acestea nu s­-au degradat ori s-au contaminat de influenţele periferiilor urbane.

Ajun = ajunare, post negru

De fapt, spune pr. prof. dr. Vasile Oltean, fost director al Muzeului Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului, „Ajunul” este denumirea dată cu predilecţie zilei de dinainte de Naşterea Domnului, zi de mare post (negru), ţinut până la ivirea primei stele de seară, în amintirea stelei căzătoare, care s­-a arătat magilor de la răsărit. Numirea de „ajun” provine de la latinescul „eiunum” = „jejunium” („nemâncare, post, înfrânare”). Acesta aminteşte de viaţa austeră a creştinilor din timpurile primare, când se ajuna în preziua tuturor marilor sărbători creştine.
În timpurile vechi, la serviciul divin din ziua Ajunului Naşterii Domnului asistau cu mare pompă şi împăraţii bizantini, fapt pentru care slujba din acea zi se numea slujba ceasurilor împărăteşti, întrucât, după terminarea Utreniei, se intercalau ceasurile când se intona şi polihroniul pentru împărat şi toată Casa Împărătească.
Aşezat undeva la hotarul dintre ritualul bisericesc şi datină se află obiceiul ca în Ajunul Crăciunului sau chiar mai devreme, preoții sau doar dascălii bisericeşti (cantorii) să umble cu „Icoana” (Naşterii Domnului) din casă în casă, cântând troparul şi condacul Naşterii Domnului.
În vremea lui Constantin Brâncoveanu, boierii, călugării şi dascălii, în frunte cu ierarhii şi preoţii, veneau în acea seară la palat, rostind cuvinte de laudă la adresa familiei domnitoare, un fel de oraţii, mai amintește profesorul Oltean.

Zi plină de superstiţii

Până la Ajunul Crăciunului, gospodarii îşi strângeau de prin sat toate lucrurile care le aveau date cu împrumut, „pentru ca sfintele sărbători să le găsească şi pe acasă”, căci astfel se crede că ele vor plânge. În ziua de Ajun, toţi ai casei, când ieşeau în curte de dimineaţă, la înapoiere căutau să ia câteva surcele în mână şi când intrau în casă împărţeau unul câte unul prin casă şi ziceau, ca şi colindătorii: „Bună dimineaţa la Ajun,/Că-­i mai bună a lui Crăciun!/Pui, vaci, oi, purcei/Sănătate/Bogătate,/Că­-i mai bună decât toate!”.
Nu se dădea nimic în această zi, căci se credea acei ce caută să ceară sau să împrumute fac aceasta numai ca peste an să aibă noroc la furtişaguri, ca să nu fie prinşi. Afară de aceasta, se crede că cel ce dă îşi dă din casă norocul. Casa se mătura seara, dar gunoiul nu se dădea afară, ca să nu aibă cei ai casei supărări şi pagube. Mamele cu multe fete măturau casa de la apus spre peretele de la răsărit, spre icoane, ca să se adune peţitorii la casă.
Fetele, pentru a-și vedea ursitul, peste noapte puneau afară pe prispă, sub fereastră, câte puţin din toate felurile de bucate pregătite pentru Crăciun, însă aveau grijă să nu guste din ele, pentru ca doar astfel ursitul va veni să guste şi va putea fi văzut. Una dintre puternicele tradiţii spune că în acea noapte nu-­i este nimănui îngăduit să doarmă pe fân sau paie în grajdul vitelor, căci animalele vorbesc între ele despre Domnul Hristos care S-a născut într-­un astfel de loc şi pe care l­-au încălzit cu suflarea lor. Mai mult, trebuie să li se aştearnă bine şi să fie îndestulate cu mâncare, căci se întreabă una pe alta de le este bine şi îl blestemă sau fericesc pe stăpân. O dată cu boii, prin multe părţi se crede că vorbesc şi celelalte vite, destăinuind între altele şi locurile unde se află comorile ascunse în pământ, care ard în această noapte. „Nu-­i bine, însă, să asculte omul, căci se pot întâmpla nenorociri”, au notat etnografii.

Cultul morţilor e la loc de cinste printre obiceiurile de Crăciun

Mâncărurile tradiţionale la români, de această sărbătoare, sunt sarmalele, piftia, cârnaţii, colacii şi cozonacii. Colacii de Crăciun trebuie să fie neapărat rotunzi, să semene cu soarele şi luna. În Moldova se mai fac nişte colaci în formă de opt (ca la mucenici), numiţi „crăciuni”. Masa şi bucatele trebuia să fie mai întâi binecuvântate de preot şi apoi servite celor din casă.
Gospodarii, înainte de a servi din bucate, împărțeau pentru sufletele celor răposaţi. În multe zone etnografice, în noaptea de Crăciun sunt aşteptate sufletele celor morţi, care vin la casele unde au trăit ca să se ospăteze, aşa că li se pregăteşte, de cu seară, pe masă un colac şi un vas cu apă, dar şi tot felul de turte, colăcei cu zahăr şi nucă. Nimeni nu se atingea de ele, până dimineaţa sau până ce preotul binecuvânta bucatele, aceasta fiind numită „masa de Ajun” sau „masa preotului”.
În Oltenia, copiii înfig beţe înflorate (numite „colinde”) pe morminte, dar nu înainte de a primi de la mamele lor câte un colăcel special făcut pentru ei.
Când se întorc de la tămâierea mormintelor, femeile împărțeau pe la vecini colăcei cu câte un cârnat şi o lumânare, pentru morţi, iar cel care împărțea spune: „Să fie pentru (şi pronunţa numele celui căruia îi hărăzeşte pomana), iar cel ce primea răspundea: „Să fie primit!” sau „Bogdaproste!”.