1 Mai – de la Arminden, la Ziua Muncii

Pentru români, ziua de 1 Mai este de multă vreme o zi de sărbătoare: în calendarul popular românesc ea se numește Arminden, fiind socotită „începătorul verii”, ee Ziua Sf. Proroc Eremia, iar de 110 ani este și Ziua Muncii.

În calendarul tradițional românesc, Armindenul sau Armindenii – numele zilei de 1 Mai, ca și al lunii mai, în calendarul popular românesc (alături de denumirea mai recentă, Florar) – era o sărbătoare de „An Nou”, numită și „începătorul verii”. Cel puțin în acest an, vremea confirmă acest supranume. În tradiția populară, acestei zile i se mai spune și „ziua pelinului” sau „ziua bețivilor”. Originea obiceiului nu e clar stabilită, B.P. Hasdeu considerând că numele „arminden” ar fi de origine slavă: „Eremeev Den” = „Ziua  Sf. Ieremia”, care este prăznuită în calendarul ortodox pe 1 mai. Românii numesc „armindeni” și ramurile verzi sau pomii întregi nelipsiți la „zi întâi de mai”, de aceea etnografii o consideră o sărbătoare dedicată vegetației și zeului protector al vitelor, cailor, holdelor, livezilor și viilor. În această zi, obiceiul caracteristic e împodobirea porților și a  caselor cu ramuri verzi, avînd rol apotropaic (de alungare a spiritelor malefice) și fertilizator. De asemenea, în curte, în mijlocul satului, la stâna de oi, în țarină, între hotare, se împlântă o prăjină înaltă cu ramuri în vârf sau chiar un arbore întreg, curățat până spre vârf și împodobit cu cununi de flori și spice de grâu, numit Arminden, Maial, Maiagă sau Pom de Mai.
Nelipsite din această zi erau petrecerile câmpenești, la iarbă verde, la pădure, în vii și livezi, unde se mânca miel fript și se bea vin roșu amestecat cu pelin pentru „schimbarea  sângelui” și pentru apărarea de boli, în special de ciumă. Pelinul se purta la pălărie, în sân, în buzunare, se punea pe masă, în pat, printre haine și se împodobeau cu el icoanele și ferestrele. Tot de la 1 mai începe semănatul culturilor de fasole și de castraveți. Local, Armindenul se consideră limită calendaristică pentru semănarea porumbului.

Legendă creștină
Obiceiul prinderii ramurii verzi sau al împlântării Pomului de Mai în această zi s-a amestecat cu două legende creștine. Una dintre ele spune că, urmărit de păgâni, Hristos S-a ascuns într-o casă, unde ucenicii au atârnat o creangă verde, gestul fiind repetat de creștinii din alte case pentru a-i deruta pe urmăritori. Potrivit altei legende, inspirate dintr-un episod al Noului Testament, ramura verde este legată de uciderea pruncilor de către Irod, pentru a scăpa de Iisus. După ce au tăiat o zi întreagă capetele copiilor de vârsta lui Iisus, ostașii lui Irod ar fi pus semn o creangă verde la casa unde ajunseseră și de unde urma să reînceapă a doua zi măcelul. Dar în timpul nopții, oamenii au pus ramuri verzi la toate casele, înșelându­l pe Irod și salvându-L pe pruncul Iisus. Sărbătoarea și obiceiurile de Arminden au fost atestate, sub diferite forme de manifestare, pretutindeni în România.

Vine din Chicago
Contrar aparențelor întreținute după 1945, Ziua Muncii nu e o sărbătoare inventată de comuniști: în statele capitaliste, 1 Mai se celebra cu același sârg și, de fapt, scânteia primului 1 Mai s-a aprins chiar în Statele Unite ale Americii. În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat 1 Mai Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din 1886 din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă. Pentru a se dezice de socialiști, Federația Americană a Muncii a fixat cu ajutorul Congresului o nouă sărbătoare legală în calendar – Labour Day – în prima luni din septembrie.
În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890, evenimentul fiind redus, fără „tulburări muncitorești” importante. În perioada regimului comunist, de 1 mai, autorităorganizau manifestații uriașe pe marile bulevarde, coloanele de muncitori în ținute festive fiind nevoite să scandeze lozinci și să poarte pancarte uriașe. În cinstea „clasei muncitoare”, în fabrici și uzine se organizau întreceri socialiste, – apărând sinistra expresie cu iz lozincard: „sărbătorim 1 Mai prin muncă” -, se acordau medalii și ordine ale muncii. Indiferent de epocă, an de an, de 1 mai, românii au sărbătorit Ziua celor ce muncesc…, odihnindu-se. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarba verde, la mare ori la munte, delectându-se cu produsele „tradiționale”: mici și bere.