Mereu pe urmele infractorilor

După 25 de ani de experiență, comandantul Poliției Transporturi Brașov, comisarul șef Ion Trocaru, se destăinuie

Ca orice meserie, cea de polițist la Transporturi are specificul ei. De un sfert de veac, comisarul șef Ion Trocaru, aflat la conducerea Secției Regionale de Poliție Transporturi Brașov (SRPT) din 2005, poate fi considerat un „as” în acest domeniu. În 1985 era șef de post la Rupea și avea mult de lucru cu furturile din vagoane, dar și cu sinucigașii ce se aruncau înaintea trenului și care, în opinia sa, înainte de 1989 erau mai numeroși față de perioada ce a urmat. Cei care alegeau această soluție de a-și încheia socotelile cu viața proveneau mai ales din rândul sașilor și ungurilor, „hăituiți” permanent de comuniști.
„Triste vremuri… Trăiam într-un stres permanent, pentru că, în loc să sper la vreo promovare, știam că urma să fiu dat afară definitiv din Miliție, acest lucru putând să se întâmple în orice moment. Era vorba de adevărata «vânătoare de vrăjitoare» declanșată de regimul comunist începând cu 1986, când toți ungurii sau cei care aveau soții unguroaice, cum era și cazul meu, trebuiau excluși din aparat. Simțeam și eu că se apropie clipa, numai că am avut noroc de Revoluție, altfel nu mai scăpam. Apoi, în 1991, am terminat Facultatea de Drept, mi-am luat masteratul în Criminalistică și am ajuns șef serviciu Ordine Publică la Inspectoratul de Poliție Transporturi Brașov, aceasta fiind titulatura de atunci. Pot spune că am trecut prin toate funcțiile și am o imagine clară a tuturor activităților pe care le implică munca în Poliția Transporturi”, a povestit șeful SRPT.

Nu există „Nu se poate!”
După 25 de ani de activitate, comisarul șef Ion Trocaru spune că a avut parte de multe satisfacții profesionale, pentru că „nu a existat niciodată la mine expresia «Nu se poate!». După luni întregi în care trebuia să facem zeci și zeci de investigații pe urmele infractorilor, nu există mulțumire mai mare decât să fii pe holul Tribunalului, să primești ordinul de arestare pentru ei, să le pui cătușele și să-i vezi la beci! Am avut parte și de amenințări de la fel de fel de tâlhari, în special de la rromii din Augustin, dar niciodată nu mi-a fost teamă că le vor și pune în practică. Fiind de atâția ani la Transporturi, pot spune că îi știu pe toți, de prin toate județele SRPT, iar despre modul de operare, când vine vorba de căile ferate, nici nu mai vorbim. Spre exemplu, în perioada de iarnă, hoții de bagaje din tren au metode ingenioase. Ei profită că în vagoane e foarte cald și călătorii deschid geamurile, iar în stații se urcă pe gardurile de separare dintre linii și așa fură geamantanele din suportul de bagaje, din afara trenului”.

A dispărut vagonul…
Cum este și normal, într-atâția ani, Ion Trocaru a „strâns” și cazuri de care este foarte mândru, dar și amintiri marcante. În prima categorie intră, așa cum ne-a povestit, „rezolvarea în 1986 a… dispariției unui vagon încărcat cu haine de piele și blugi. Un grup de infractori din județ a reușit o performanță incredibilă în acele timpuri, și anume deturnarea unui vagon. Jumătate de an am tot verificat sute și sute de acte, iar într-un final am descoperit că l-au dus la combinatul de ciment de la Hoghiz. Totul s-a făcut, bineînțeles, și cu ajutorul ceferiștilor. Astfel, au luat vagonul de care vorbim din garnitura sa, l-au lipit de altele goale ce mergeau la încărcat de ciment și a trebuit să așteptăm până când s-au apucat să vândă din lucruri. N-a fost greu să le dăm de urmă, pentru că nu oricine comercializa atunci blugi sau haine de piele; mai greu a fost să-i dovedim cu actele respective, ale vagonului. De departe, cea mai mare acțiune pe care am avut-o s-a petrecut în 2004. Atunci, cinci hoți din Augustin au sustras dintr-un vagon saci de îngrășăminte și am concentrat forțe serioase pentru a-i prinde. Marcante au fost, cel puțin la început, cazurile de suicid pe calea ferată. Eram încă la Rupea, condițiile erau ca vai de ele, trebuia să aștepți ore întregi să vină legiștii, nu aveau mașini… Nu puteai opri trenurile atâta timp, așa că ne apucam să strângem rămășițele din cadavru cu mâinile goale. A fost cumplit! Din păcate, în atâția ani am ajuns să văd zeci și zeci de asemenea imagini cutrămurătoare”.