Epigonii

„Ultima mea voință! Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc, dară, şi hotărât dispun ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul Naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele”.

Cuvintele de mai sus îi aparțin marelui luptător pentru drepturile românilor Avram Iancu, cel omagiat duminică la Țebea. Le-a scris, ca testament, în decembrie 1850, după confruntările din 1849 cu armata maghiară (pe care românii conduși de Iancu au învins-o de două ori la Mărișel, de trei ori la Abrud și o dată la Fântânele) și după audiența la împăratul Franz Iosef, în februarie 1850. La Viena, Avram Iancu a fost primit cu respect, însă a refuzat decorațiile imperiale motivând că el n-a luptat pentru decorații, ci pentru drepturile românilor din Transilvania. Cu acel prilej, a spus: „…eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”.

Câtă deosebire între acest mare caracter, între acest luptător nu doar cu vorba, ci și cu fapta pentru națiunea sa și jalnicii politruci, în frunte cu Viorica Dăncilă și alaiul de miniștri, care s-au prezentat deunăzi la manifestările de la Țebea. Au făcut-o nu pentru memoria lui Avram Iancu, nu pentru a cinsti lupta și dragostea sa de neam și de țară, ci pentru a fi văzuți, filmați și trăgând nădejde la o baie de mulțime, în perspectiva alegerilor care vor veni. Însă nici măcar grija de a se înconjura cu membri de partid, cu oameni verificați, nu i-a scutit de câteva apostrofări.

Promisiuni deşarte, lipsă de empatie, discursuri bombastice din care nu cred nici măcar ei o iotă, supralicitarea importanţei propriilor persoane, pofta nemărginită după onoruri, după recunoaştere – sunt câteva din caracteristicile politicianului de succes de astăzi. Şi, spre deosebire de Avram Iancu, acest politician nu lasă o centimă din averea sa poporului. Dimpotrivă, îi ia acestuia cât de mult poate, că doar a intrat în politică să facă bani, nu să fie servitorul naţiunii.