Noaptea nopților minții!

N-am rezistat să ascult până la capăt fișierele audio cu discuțiile purtate de tănăra Alexandra Măceșanu, victima monstrului din Caracal, cu cei de la 112. Pur și simplu n-am fost în stare, într-atât mi s-au părut de cutremurătoare. Am citit însă în întregime stenogramele acestor convorbiri telefonice și am rămas cu un amestec de admirație față de curajul și educația acelei copile (până și monstrului i-a spus „domn” – „am fost sechestrată de un domn”) și de scârbă și revoltă față de felul în care s-au comportat cei de la 112 (operatori, polițist), la care ea a apelat cu încrederea că o vor ajuta și cu speranța că ajutorul lor îi va salva viața.

Cum vorbesc, însă, aceștia cu ea? „Cum adică nu știi unde ești?”; (ridicând tonul) „Păi, dă-mi un punct de reper unde te afli în Caracal, cum crezi că te găsim?”; „Păi, să venim unde, frate, în Caracal?… Păi, ce dracu’ să-i fac, că e în Caracal, că a răpit-o și a dus-o în Caracal, dar nu știe unde…”. Asta la primul apel al Alexandrei.

La cel de-al doilea apel, operatoarea pare foarte interesată de unde îl cunoaște fata pe răpitor. Nici o secundă nu și-a pus problema că poate nu-l cunoaște! Și nici că întrebarea era foarte puțin relevantă în context, mai ales că fata spusese de la început că a fost sechestrată de „un domn”. Dacă l-ar fi cunoscut și unde l-ar fi cunoscut, ar fi spus atunci. Logica asta elementară este, însă, prea mult pentru operatoare. „Da’ de unde-l cunoști tu pe el? Ia spune-mi!”, zice ea, de parcă ar sta la o bârfă între fete. Și peste puțin timp, insistă: „Păi, şi da’ de unde îl cunoşti tu pe el? Ia spune-mi!”. Atenția operatoarei se mută apoi la telefonul de pe care vorbea Alexandra:

Op. 112: Bun, ai telefonul la tine, da?
Alexandra: Da, dar e la el! Eu acuma sun de pe alt număr…
Op. 112: Nu contează, de unde ai tu numărul ăsta?
Alexandra: Care număr?
Op. 112: Ăsta de pe care mă suni. De unde?
Alexandra: E telefonul lui, l-am găsit aici.
Op. 112: Telefonul lui?
Alexandra: Da!
Op. 112: Este telefonul lui, da, bun. Ia …

Și iată cum a trecut un timp prețios, fără ca operatoarea de la 112 să afle altceva decât că fata răpită vorbea de pe telefonul răpitorului. „Da, bun”… ce-o fi bun aici? Iar când copila plânge în hohote, spune că-i e frică și roagă să trimită pe cineva, operatoarea n-are de zis decât: „Hai, gata, stați puțin, te cred, te-am înțeles, stai puțin la telefon dacă tot poți”. „Te cred”??? Adică până atunci se îndoia de spusele fetei și-o testa? „Hai, gata”? „Stai puțin la telefon dacă tot poți”? Așa se vorbește, mai ales cu o fată răpită, violată, legată și căreia îi este amenințată viața?

Cât despre polițistul căruia i-a fost direcționat apelul… În județul Olt sunt două municipii: Slatina (reședința) și Caracal. Ei, insul nu cunoștea că în Caracal există un cartier numit Bold, unde fata i-a spus că fusese dusă de răpitor! Ce vă spune asta despre cunoștințele sale? Este ca și când un polițist din Brașov n-ar ști că în Săcele există cartierul Electroprecizia! Iar insistența cu care acest polițist îi tot spune fetei „rămâneți acolo”, deși aceasta zisese că e legată, e de-a dreptul stupefiantă! Nu mai amintesc acum decât în treacăt faptul că a trebuit să treacă mai mult de o oră până când ipochimenul acela în uniforma pe care o face de rușine să se decidă să apese butonul care deschide aplicația de localizare, iar apoi a realizat că habar n-are să lucreze cu ea și a mai pierdut vreo 10 minute cerând îndrumări de la operatorii 112.

Întreb și eu, dat fiind cele de mai sus: există la serviciul 112 proceduri clare, obligatorii, inclusiv reguli de adresare, tipar de chestionare a apelantului în funcție de situația reclamată (răpire, viol, tâlhărie etc.) pentru a se obține maximum de informații în minimum de timp pentru intervenție? Citind stenogramele, înclin să cred că nu, fiindcă totul pare a sta sub semnul improvizației. Operatorul și polițistul par a întreba ce le trece prin cap în acel moment, au aere de superioritate, ba în unele momente fac pe șmecherii („aaa, nu știi nici asta…”, „nu pot să stau în telefon că avem și alte apeluri”, „hai, gata”, „ce naiba!”). Oare specimenele astea sunt făcute din carne și sânge, au suflet? Sau sunt niște alcătuiri sintetice?