[ViDEO] BRAȘOV. Pledoarie pentru „Mama răniților”. Chemare document

Au fost momente emoționante miercuri seară pe scena Centrului Cultural Reduta. Teatrale dar emoționante, sfârșite în lacrimi de bucurie. A fost pusă în scenă piesa de teatru „Icoane și gânduri din povestea vieții Reginei Maria a României”,  după un scenariu scris de Nicolae Pepene și regizată de Marius Cisar. Actorii sunt pacienți ai centrului social.

Piesa de teatru este parte a proiectului cu același nume co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, după o idée a Unității de Asistenţă Medico-Socială de Pneumoftiziologie (UAMSP) Sânpetru, împreună cu Muzeul Județean de Istorie Brașov, Crucea Roșie Brașov și Centrul Cultural Reduta.  

Astăzi, începând cu orele 12.00, actorii-pacienți vor juca încă o dată, de această dată la sediul unității din Sânpetru, pentru colegii lor de suferință, pacienții nedeplasabili, care nu au putut fi prezenți la prima reprezentație.  

Chemarea „Mamei Tuturora”

La finalul primei reprezentații a actorilor de ocazie, emoțiile au fost amplificate și de pledoaria pentru Regina Maria, „mama răniților” cum era numită în acele vremuri la început de secol XX, pledoarie ținută de istoricul Nicolae Pepene, manager de proiect.

Parte din acest discurs vă invităm să ascultați rulând materialul video atașat, însă vă oferim spre citire poate cea mai de preț „scrisoare” către poporul român: Chemarea Reginei Maria pentru sprijinirea soldaților întorși de pe front, bolnavi de tuberculoză, care în loc de onoruri aveau parte de respingerea societății.    

Adeseori Mi-am ridicat glasul vorbind de cei ce suferă, cerând iubire, cerând ajutor și niciodată sămânța cuvintelor Mele n-a căzut pe pământ nerodnic. Am găsit urechi gata să asculte, mâini care să dea inimi pregătite ca să priceapă.

De orfani vorbit-Am, de răniți, de invalizi, de prizonieri de război, de mame care așteaptă, de văduve care plâng, de lăcașuri nimicite și de fiecare dată vorbele Mele au fost ascultate, niciodată am făcut o chemare în zadar.

Astăzi aș vrea să vorbesc de o altă suferință, de aceea a ofticoșilor, de acești nenorociți, copleșiți de o boală cumplită, care le mistuie puterile, le soarbe viața, făcând dintr-înșii o primejdie pentru cei cu care trăesc.

Și aceștia sunt victime de ale războiului. Fără îndoială adeseori purtau într-înșii sămânța boalei, dar greutățile pe cari le-au întâmpinat, frigul, osteneala, nenumăratele nopți în tranșee, toată munca grea la care au fost supuși, a înlesnit dezvoltarea boalei care ar fi putut fi împiedicată prin odihnă, îngrijire de aproape, aer curat și hrană bună.

Și totuși ce deosebire între întoarcerea unui tuberculos și a unui ,,mare rănit“ decorați când sosesc, în satul lor…

Amândoi și-au făcut datoria, amândoi s-au jertfit pentru țara lor, amândoi sunt victimile acelorași împrejurări, dar asupra unuia dintre ei sunt ațintite toate privirile. El culege toată cinstea și lauda, pe când celălalt se târăște nebăgat în seamă – numai piele și oase – lăudat de prea puțini, ocolit de alții, sărmanul, care nu mai are dinaintea ochilor lui decât un viitor cu suferințe.

De mult, de când eram tânără de tot, problema ofticei M-a preocupat și chiar înainte de război. M-am străduit să adun împrejurul Meu bune-voințe cari să-Mi ajute să stăvilesc grozava boală care se întindea în proporții îngrijorătoare amenințând populația orașelor și satelor.

Dar problema este mare și toată Țara, toți până la unul trebuie să o înfățișeze cu grijă – căci de vom fi numai câțiva nu vom putea ține piept. Va fi una din luptele cele mai grele, în cari vom trebui lupta pentru binele obștesc.

După ultimele statistici, la noi în Țară, tuberculoza merge crescând, în străinătate însă, unde oftica a fost mai aprigă ca la noi, a scăzut simțitor, în urma marilor sforțări depuse pentru a opri molipsirea.

Ne rămâne deci a căuta să muncim așa precum s-a muncit într-alte țări. Cu mijloacele noastre restrânse, munca noastră va fi grea, dar dacă ne unim cu toții în aceeași sforțare, dacă depunem o sfântă și statornică voință de a învinge ori și ce greutate, atunci nimic nu e cu neputință.

De aceea vă chem pe toți, vă zic: ,,Ajutați-Mi, Sprijiniți-Mă“.

Avem doctori vrednici cari au studiat boala, cari își jertfesc timpul și puterile pentru această cauză. Ei pot să ne arate calea ce trebue să urmăm, dar fiecare dintre noi, trebue să ajute, trebue să dea tot ce poate da.

Cât a ținut războiul, cu toată grija ce o purtam celor răniți, unul din spitalele la care mergeam mai des era tocmai acel al tuberculoșilor și poate din toate jalnicele priveliști ce Mi s-au înfățișat, spitalul acesta era cea mai jalnică.

Bolnavii, unii zăceau culcați, alții când Mă vedeau se ridicau în paturile lor, cu fețele supte și sarbede, îngrozitori la vedere, biete stafii omenești, urmăreau fiecare din mișcările Mele, cu ochii holbați și sticloși, în a căror privire se citea mereu aceeași întrebare …

Sărmanii atinși de această boală nu au clipe de inconștiență care să le poată ușura suferințele din când în când, mintea lor e totdeauna trează și ageră.

Vai de bieții nenorociți printre care am trecut de la un pat la altul, silindu-Mă ca ochii Mei să nu le destăinuiască nemărginita jale ce priveliștea lor, deștepta în inima Mea îndurerată.

Și mai toți tineri, tineri de tot!… Aveau încă a trăi o viață lungă alături de cei ce-i iubeau și pe care îi lăsase în urmă-le, cu nume duioase și uneori chiar cu neveste și copii care-i așteptau. O dacă ați cunoaște, privirea acestor ochi patetici, cari se pironeau cu lăcomie asupră-Mi ca să Mă roage, să Mă înduplece!…

Aceste tinere vieți, vai! Știam că nu le mai pot scăpa, pentru aceștia era prea târziu!…

Toate aceste amintiri au rămas o povară pe sufletul Meu, o povară ce nădăjduiesc că Voiu isbuti să ușurez odată cu ajutorul vostru, al tuturora.

Nu putem reda viața acelor ce zac sub pământ, acelor tinere suflete jertfite, în timpurile grele ale răsboiului, nu putea reda mamelor pe fii, soțiilor pe bărbați, copiilor pe părinții lor…

Ce-a fost a fost!… Dar viitorul e înaintea noastră. Cu silințe unite putem să ne străduim în ușurarea unui rău care amenință populația noastră, putem prin muncă și iubire să scăpăm mii de scumpe vieți în care țara își pune nădejdea, căci nu trebue uitat niciodată că oftica este o boală ce se poate tămădui.

Nu Eu trebuie să deslușesc în rândurile mele în ce fel vom întreprinde o luptă atât de mare, las această însărcinare altora mai competenți.

Dar cum în zilele de restriște Mi s-a dat un nume care Mi-e drag, acela de ,,Mama Tuturora“, sunt încredințată că nici unul din voi nu va găsi nepotrivit ca glasul Meu să se ridice zicându-vă:

Dați fiecare cât vă lasă inima, cât vă dă mâna, dați pentru acești nenorociți pe care suntem datori să-i redăm nădejdei, vieții, sănătății, vetrelor și Țării lor! …

Se poate îndeplini!… Încetul cu încetul, boala poate fi stăvilită, dar fiecare trebuie să ajute – orișicare bărbat, femeie sau copil, să dea cât de puțin, dar să dea să fie mână în mână cu Mine, în această mare întreprindere pentru binele obștesc.

Dați, dar, pentru nenorociții tuberculoși în zilele alese, zilele sfinte ale Moșilor, când tot românul dă de suflet, când nu e casă cât de săracă unde să nu se dea pentru unul mai sărac în zilele sfinte ale Rusaliilor.

Voi, cari veți da, veți rămâne necunoscuți de Mine, dar în ceasul în care vom număra darurile adunate din comoara sufletelor voastre, mulțumirea Mea și binecuvântarea lui Dumnezeu, care toate le vede, va fi asupra noastră, chiar dacă darul este neînsemnat, căci dacă e de o lăscae știm ce a zis Christos de obolul văduvei.

Așa dar în numele tuturor nenorociților pe cari nu-i cunoașteți, vă rog încă odată: Dați de bună voe, dați cu credință și cu dragoste.

Maria.

„V-am priceput, nu v-am judecat, v-am iubit!”, spunea Regina Maria, unul dintre simbolurile puternice ale Centenarului României Moderne și una dintre puținele personalități pozitive ale Primului Război Mondial recunoscute la nivel mondial.