Statul în fața căruia n-avem nici o șansă

Statul român este perceput – și pe drept cuvânt – ca fiind unul cu mecanisme nefuncționale sau cu inerție mare, excesiv orientat către control și represiune împotriva propriilor cetățeni și mediului de afaceri autohton, lipsit de soluții viabile și prea puțin spre deloc interesat de necesitățile reale ale oamenilor. Sau, așa cum nota chiar un fost ministru, este un stat obez, agresiv și neproductiv. În plus, dovedește o plăcere maladivă de a-și umili cetățenii, pe care îi consideră inamici, nu parteneri ai căror bani îi asigură funcționarea.   

Statul român, prin cei care îl administrează, indiferent de partidul sau partidele de guvernământ, are un talent aparte de a-și converti neputința, neprofesionalismul,  nepăsarea, în promovarea unor măsuri punitive, restrictive și a unor declarații minimalizatoare pe post de „soluții” ale unor probleme ce afectează existența cotidiană a cetățenilor.

Nu e în stare sau nu e interesat statul român să construiască autostrăzi? Pur și simplu decretează că nici n-avem nevoie de ele (Traian Băsescu, pe când era ministru al Transporturilor) sau că lipsa lor nu e o problemă, din moment ce dispunem de „cea mai mare autostradă din Europa – fluviul Dunărea” (Ioan Rus, ministru al Transporturilor în Guvernul Ponta). Se prăbușesc dealurile peste un tronson de așa-zisă autostradă, cu probleme încă de la inaugurare? Nu-i nimic, statul decretează, prin Compania Națională de profil, că nu-i nici un pericol, că „alunecările sunt doar de suprafață” și că, oricum, „s-au echilibrat”. Nu vrea să se obosească a reabilita un drum național ciuruit de gropi? Anunță că va proceda la „semnalizarea verticală a zonei cu gropi”!

Nu e în stare statul român, prin autoritățile sale, să deszăpezească drumurile? Nu-i bai, interzice să se circule pe acestea. Nu e capabil să crească gradul de colectare a banilor la buget? Fie mărește taxele ce se colectează singure, fie inventează altele, crescând presiunea asupra bunilor platnici, care au de ales: ori afacerile lor sucombă, ori devin și ei rău-platnici. Iar în cea de-a doua variantă, dacă n-au relații destul de înalte, statul se năpustește iarăși asupra lor. Nu este statul capabil să-și exercite unele atribuții, cum ar fi asigurarea la un nivel decent a unor servicii? Ori neagă evidența, ori le mută din public în privat, ceea ce de obicei duce doar la costuri suplimentare pentru cetățean, fără nici un câștig. 

Ăsta-i statul român: unul care fie interzice, fie minimalizează, fie neagă ceea ce nu poate sau n-are chef să gestioneze. Or, în fața unui asemenea stat, cetățeanul n-are nici o șansă!