Radiografia unei deindustrializări anunțate: De la agonia Azomureș la tăcerea halelor din Brașov

Decizia grupului Ameropa de a declanșa procedura de concediere colectivă la Azomureș și de a pune sub lacăt cel mai mare combinat de îngrășăminte chimice din țară nu este doar o știre locală din Târgu Mureș, ci prohodul unei industrii naționale care a pierdut lupta cu realitatea energetică a anului 2026. Mesajul transmis angajaților de către conducerea combinatului, sub masca unei „proceduri legale de consultare de 45 de zile”, este în fapt recunoașterea unui eșec de sistem. Într-o țară care stă pe pungi de gaz, cea mai mare unitate de procesare a acestuia capitulează pentru că nu își mai permite materia primă, lăsând agricultura românească în derivă și mii de familii în fața unui viitor incert.

Această undă de șoc care pleacă de la Târgu Mureș traversează Carpații și rezonează dureros în alte centre industriale cu tradiție, precum Brașovul. Deși profilurile economice par diferite, mecanismul prăbușirii este identic. Brașovul, odinioară „orașul coroanei” industriale, privește astăzi cu o teamă familiară spre turnurile de răcire de la Azomureș. Istoria recentă a Brașovului este ea însăși o colecție de cicatrici lăsate de conservări care s-au transformat în demolări, de la platformele Tractorul sau Roman, până la incertitudinea care planează astăzi asupra marilor furnizori de componente auto din parcurile industriale de la Ghimbav sau Cristian. Când un gigant ca Azomureș se clatină, furnizorii de servicii și mentenanță de pe tot arcul carpatic, inclusiv firme specializate din Brașov, simt imediat cum comenzile se evaporă.

Paralela este sumbră: dacă la Mureș gazul este cel care sugrumă producția, la Brașov și în restul centrelor de producție din Transilvania, costul energiei electrice și scăderea cererii europene fac ca „made in Romania” să devină un lux pe care nu ni-l mai permitem. Suntem martorii unei deindustrializări tăcute, unde dialogul între marii consumatori și stat, fie că vorbim de Romgaz sau de Ministerul Energiei, seamănă mai degrabă cu un monolog al surzilor.

Conservarea platformei Azomureș este avertismentul final pentru o economie a României care riscă să devină o simplă piață de desfacere, în timp ce halele sale industriale, de la Mureș până la Brașov, sunt transformate rând pe rând în mall-uri sau depozite pentru mărfuri produse în altă parte.

Fără o strategie coerentă de protejare a marilor consumatori de energie, România nu face decât să exporte forță de muncă calificată și să importe dependență. Cele 45 de zile de consultări anunțate la Azomureș nu sunt doar un termen legal pentru sindicate, ci un ultim apel la rațiune pentru decidenții care par să ignore faptul că, odată stinse, cuptoarele unei industrii chimice sau mecanice se repornesc greu, sau niciodată.