CÂND OMUL REDEVINE FIARĂ…/ O femeie a fost bătută cu sălbăticie, în stradă, sub privirile impasibile ale trecătorilor

Cât este graniţa care-l desparte pe om de bestie? În cazul unor semeni de-ai noştri, nu este vorba decât de o linie foarte subţire, lesne de trecut. În acel moment, toată spoiala de educaţie, civilizaţie, umanitate dispare şi îşi face loc fiara dezlănţuită, a cărei furie nu mai ţine cont de nimic. Şi, din păcate – statisticile o dovedesc – în societatea românească actuală, în care buna educaţie, valorile şi principiile umane, în general, sunt văzute mai degrabă drept piedici în calea reuşitei în viaţă, agresivitatea este în continuă creştere, până la forme aberante, cum sunt cele îndreptate împotriva copiilor, femeilor, bătrânilor…

De acest fapt s-a convins, recent, o braşoveancă, victimă a unei izbucniri de violenţă de o rară sălbăticie în urma căreia a rămas cu sechele fizice şi psihice. 

Anca Timiş este artist plastic şi un om care şi-a dedicat mulţi ani din viaţă ajutorării semenilor, prin voluntariat. De câţiva ani, printre locurile în care face voluntariat se numără Hospice Casa Speranţei, unde se ocupă de copii cu boli incurabile. Aici, în faţa centrului Hospice de pe strada Sitei din Braşov, un bărbat pe care nu-l cunoştea a luat-o pur şi simplu la bătaie, cu pumnii şi picioarele, în plină zi şi sub privirile mai multor persoane care n-au scos un diftong şi n-au mişcat un deget pentru a încerca să curme agresiunea. În halul acesta de degradare s-a ajuns…  

* „S-a năpustit asupra mea şi a început să mă lovească”

Povesteşte Anca Timiş: „Totul a plecat de la locul în care mi-am parcat maşina în ziua de 11 aprilie, când am fost la Hospice, la programul meu de voluntariat. Cred că este important de ştiut că înainte de întâmplarea aceasta, cu mai multe săptămâni în urmă, în aceeaşi situaţie, în care eu m-am dus la Hospice să lucrez cu copiii, m-am întâlnit în stradă, când am parcat maşina, cu o doamnă pe care o cunosc de mulţi ani, fără, însă, a-i cunoaşte familia. Abia apoi am aflat că este soţia celui care m-a agresat. Atunci, ne-am salutat, am schimbat câteva cuvinte şi mi-a spus că dacă vreodată nu voi avea unde să parchez când vin la Hospice, pot să las maşina în faţa casei sale şi, în caz de nevoie, va veni ea sau cineva din familie după mine, să mă anunţe s-o mut. Asadar, am avut acordul ei anterior de a parca acolo. De altfel, chiar în faţa casei respective există un semn de parcare permisă (foto 1 – n.n.).

În data de 11 aprilie, cu puţin înainte de prânz, am ajuns în faţa sediului Hospice şi, pentru că nu am găsit alt loc de parcare şi eram deja în întârziere, iar copiii mă aşteptau, amintindu-mi de episodul pe care vi l-am relatat, am decis să las maşina în faţa acelei case, mai precis în faţa garajului, presupunând că dacă va fi nevoie să se intre în sau să se iasă din garaj, va veni cineva peste drum, la Hospice, să mă anunţe să-mi mut maşina.

Peste aproximativ o oră, a sosit una dintre asistente şi mi-a comunicat că trebuie să mut maşina, deoarece este un bărbat care vrea să-şi scoată autoturismul din garaj. Eu am luat cheia de la maşină şi am ieşit din clădire. Acolo, am văzut un bărbat aflat într-o criză de nervi, gesticulând, strigând şi înjurând. Am presupus că, locuind în acea casă, este soţul cunoştinţei mele care mi-a permis anterior să parchez acolo. Când m-a zărit, şi-a direcţionat înjurăturile către mine. Văzându-l în starea aceea, evident că mi s-a făcut teamă. Nu am spus nimic, ci m-am urcat la volan, cu intenţia de a-mi muta maşina de acolo. Apoi, constatând că bărbatul acela nu se calmează şi nerealizând în ce poate degenera situaţia, am coborât din maşină şi i-am spus că am parcat acolo cu acordul soţiei sale. Atât am apucat să rostesc. Imediat, s-a năpustit efectiv asupra mea şi a început să mă lovească în cap şi în zona membrelor inferioare cu picioarele şi cu pumnii, continuând cu injuriile. Am fost atât de şocată încât tot ce am putut face a fost să urc din nou în maşină, sub ploaia de lovituri, fără a mă gândi în acel moment să blochez uşile. Agresorul s-a repezit atunci la autoturism, a început să trântească şi să lovească portiera de pe partea mea cu picioarele, iar apoi a intrat peste mine în maşină şi m-a lovit din nou cu pumnii în cap. Agresiunea a durat, în total, aproximativ 10 minute, timp în care ba mă lovea, ba ieşea din maşină şi o lovea cu piciorul, ba dădea roată maşinii înjurând, ba intra iarăşi peste mine şi mă lovea… Eu nu am mai văzut niciodată o asemenea izbucnire de violenţă, necum să-i cad victimă… Am fost paralizată de spaimă.

Într-un târziu, cumva, deşi tremuram, iar piciorul lovit mai tare mă durea şi nu-l puteam folosi, am reuşit să pornesc maşina şi să plec de acolo, ajutată şi de faptul că autoturismul meu are cutie de viteze automată. Am oprit mai încolo, pe aceeaşi stradă, agresorul a scos maşina din garaj şi dus a fost.

Eu am parcat, apoi m-am înapoiat la Hospice, eram foarte tulburată, şi le-am spus celor de acolo că am avut un incident şi am venit să-mi iau lucrurile. George, psihologul copiilor din centru, a coborât cu mine şi am dat telefon la 112. Cei de acolo au fost amabili și operativi, mi-au comunicat că va sosi un echipaj SMURD și unul de Poliție, m-au întrebat dacă mă pot mişca şi dacă sunt în siguranţă… am răspuns că agresiunea s-a consumat, dar că poate veni o maşină. Prima data a sosit un echipaj SMURD, ei m-au monitorizat, am stat cu ei vreo 20 de minute. M-au întrebat dacă vreau să merg la spital, am răspuns că nu cred că e cazul, deocamdată, doar dacă am să mă simt rău în continuare, dacă durerile se vor agrava, dar în acel moment nu cred că este nevoie să mă transporte cu maşina lor la spital… M-au îndrumat, de asemenea, să merg să iau certificat medico-legal.

Între timp, a venit şi Poliţia. Atunci a fost o fază tare neplăcută. Un poliţist m-a tratat cumva de sus, mi s-a părut atunci că mă şi ironizează… mi-a vorbit la modul cum adică, ce semne de agresiune, că el nu vede nimic, nici pe maşină nu vede nimic… După ce echipajul SMURD a plecat, poliţiştii au sunat la uşa casei agresorului, să vadă dacă este cineva acasă. Era un om în vârstă, care a spus că e tatăl celui care m-a bătut. Poliţiştii m-au întrebat ce maşină are şi le-am răspuns că atunci când a ieşit din garaj, în spatele maşinii mele, şi m-a depăşit, am apucat să văd numărul şi ce marcă de maşină era. Între timp, a venit soţia lui, care mi-a spus că îi pare rău, că mă roagă frumos să-l iert pe soțul său … I-am răspuns că ştiu că nu este vina ei, dar şi că nu mi se pare că nişte scuze, acestea nici măcar din gura agresorului, ar rezolva ceva, raportat la ceea ce se întâmplase. Ea s-a oferit să rezolvăm lucrurile în sensul «hai să discutăm, să vedem…». Am spus că nu am ce să discut, că autorul faptei este altcineva şi i-am amintit că ea îmi dăduse acordul să parchez acolo. «Păi, da, dar eu nu am zis să pui maşina chiar în acel loc… », a replicat. Uman, o pot înţelege, s-a speriat şi ea de cele întâmplate, plus că trăieşte zi de zi alături de acel individ şi probabil ştie la ce riscuri se expune din partea lui. Dar acolo, pe stradă, este spaţiu public, nu privat, plus că există şi un semn de parcare. Şi chiar în ipoteza că aş fi comis o contravenţie, nimic nu justifică acea agresiune sălbatică, primitivă”.

* „Unul n-a intervenit!”

A mai fost ceva. Ceva care i-a lăsat un gust extrem de amar Ancăi Timiş: „Acea zonă era plină de lume atunci, şi în faţă la Hospice, şi la Clinica pneumo, dar nimeni nu a schiţat vreun gest, nimeni nu a scos o vorbă să-l potolească pe agresor. Toţi au stat şi s-au uitat cum un bărbat snopeşte în bătaie o femeie, în plină stradă, ziua în amiaza mare! Unul n-a intervenit! Şi nici unul nu a vrut să fie martor. Iar atunci când Poliţia a mers în sediul Hospice – unde, repet, fac voluntariat de multă vreme – şi a întrebat dacă a văzut cineva agresiunea, fetele de acolo au răspuns cumva că mda, era un bărbat nervos care a venit să întrebe de maşina parcată, dar mai multe nu au văzut.

La Medicina Legală nu era program în acea zi, joi, decât pentru cei cu afecţiuni psihice, aşa încât m-am dus a doua zi. O d-nă medic m-a consultat şi mi-a dat certificatul; tot atunci m-am dus la Secţia 2 de Poliţie, mi s-a luat declaraţie şi un domn m-a ajutat să fac plângere şi pentru agresiune, şi pentru distrugere. Apoi, a venit un alt domn, probabil un criminalist, fotograf, şi a constatat că într-adevăr maşina mea avea urme de lovire pe exterior. Am luat legătura cu un avocat şi el a depus, în numele meu o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov. Între timp, urmez consiliere psihologică, deoarece, pe lângă traumele fizice, medicul neurolog care m-a consultat a opinat că prezint simptomele unui şoc posttraumatic. Am aflat şi numele celui care m-a agresat: Adrian Dudiţă. Am decis să fac publică întâmplarea deoarece consider că astfel de fapte nu pot fi tolerate şi pentru a încerca să previn, cât îmi stă în puteri, situaţii asemănătoare”.